Anul acesta mi-a fost dat să locuiesc o săptămână fastuoasă, misterioasă şi neliniştitoare, în Hotelul Universal al Simonei Sora.
În paradisul editorial de la Paris, unde apar peste 400 de romane noi la fiecare « rentrée littéraire », citesc, cu sete sporită şi infinită voluptate, noua proză din România , care-mi parvine via Festival du premierroman de Chambéry, pentru care coordonez un club de lectură românesc, pe malurile Senei.
Astfel, anul trecut, m-am lăsat copleşită, iremediabil, de Marta Petreu cu Acasă, pe cîmpia Armaghedonului – roman ţărănesc şi metafizic, romanul unui personaj magnetic şi strivitor ; şi m-am lăsat vrăjită de Cătălin Pavel cu Aproape a şaptea parte din lume, titlu magic, pe măsura cărţii, roman al preumblării prin lume, şi mai ales al vieţii risipite în frînturile ascuţite din mesaje şi emailuri, singurele care ne mai conţin cu adevărat când distanţa ne pulverizează. Votul şi gustul a cîtorva cititori împătimiţi, împrăştiaţi prin Europa, au adus-o pînă la urmă pe Marta Petreu – prozatoarea, în Franţa, care a participat la Festivalul de la Chambery în 2012, cu sprijin ICR. De altfel, acest prim roman al său, tradus în franceză de Florica Courriol, va fi publicat în 2013 la editura L’Age d’Homme.
Primul roman al Simonei Sora, de o arhitectură barocă excepţional strunită, ne face părtaşi la fierberea diurnă şi nocturnă a unui cămin studenţesc din Bucureşti, aşa cum o restituie privirea ciudată şi amintirile de familie ale uneia din chiriaşe, tulburătoarea Maia.
Nu-mi propun deloc să rezum ramificatele istorii din Hotel Universal (Polirom, 2012): o simt ca pe o neputinţă care îmi legitimează de altfel crezul de cititor devotat de literatură : dacă o carte te lasă să-i faci rezumatul, e o carte fără rost; dacă rezumatul e strălucitor, autorul n-avea decît să-l scrie, cartea lui nu mai e decît o carapace inutilă.
Ho
