Sub impactul insidios dar necruţător al postmodernităţii, cele trei mari ideologii politice ale lumii moderne (liberalismul, conservatorismul şi socialismul) par să-şi fi epuizat resursele de a răspunde convingător şi concret problematicii actuale, de a atrage militanţi sau de a se converti în politici „pure ideologic”. Ideea nu este nouă, Daniel Bell vorbea încă din anii’ 60 de declinul doctrinelor (The End of Ideology), deşi nu acesta este neapărat sensul observaţiei mele.

Să privim Europa de astăzi, leagănul ideologiilor politice: nimic nu mai funcţionează ca teorie – panaceu, nimic din textele fundamentale nu explică în mod cuprinzător impasul sistemic al Europei şi nu oferă soluţii absolute. Nici „neo” sau „post” nu mai ajută esenţial în diagnozele actuale, într-atât sunt de diferite crizele de astăzi şi interogaţiile la care trebuie date răspunsuri. Niciun partid, niciun lider şi nicio guvernare nu mai entuziasmează pe nimeni, nicio doctrină clasică nu mai naşte pasiuni: elitele intelectuale sunt tot mai sceptice, libertăţile individuale nu mai sunt suficiente pentru a genera creştere, democraţia şi tratatele se încovoaie sub presiunea populismelor de tot felul (practic singura ideologie cu succes electoral, dar nu dintre cele clasice), investitorii cer protecţia statului, piaţa are nevoie de reglementări şi stimuli pentru a nu se autobloca, statul ar vrea ca sectorul privat să asume cât mai mult din bunăstarea societăţii şi să-şi transfere treptat responsabilităţile spre alte paliere de organizare (comunităţi locale, regiuni, piaţă), nimeni nu ştie cine şi cum o să absoarbă şomajul în creştere sau cum se vor plăti datoriile publice imense, muncitorii nu se mai încolonează sub steagurile roşii ale Internaţionalei Socialiste, niciun revoluţionar nu se mai gândeşte la „naţionalizarea mijloacelor de producţie”, sindicatele sunt nişte caricaturi ale unor