Printr-a unşpea, profa de Română, Paula Litman (recent a împlinit 88 de ani, plină de energie şi de idei, mintea brici, sărut-mâna, doamnă!), discutând despre nu mai ştiu ce personaj care-l descoperă târziu pe Dumnezeu, ne-a întrebat: „Când începe să creadă în Dumnezeu un om care e de mult matur şi până atunci n-a crezut? ”, la care Cristian Nicolae a răspuns fără să ezite: „După primul infarct!”, răspuns de care profesoara a fost, pe bună dreptate, încântată.

Se poate însă şi fără infarct şi mult mai devreme. Pe la zece ani, cel mai bun prieten al meu, Nero (nu-l cheamă aşa, aşa i-am zis într-a noua, când hotărâserăm să dăm foc împreună liceului – e vorba despre Spiru, doamna Litman era la Viteazu, unde m-a mutat tata în anul următor, fără măcar să mă anunţe – şi el – Nero, nu tata! – a umblat vreo spătămână cu cordeluţa Puşei pusă orizontal pe cap, cum purtau alde Guilleromo Villas ca să nu le vină părul în ochi în timpul jocului, dar bănuiesc că nu vă interesează absolut nimic din paranteza asta şi nici n-aţi înţeles mare lucru din ea), Nero, zic, pe vremea aia doar Mihnea, stătea într-o frumoasă zi de vacanţă în faţa unui cinematograf din Brăila – poate singurul, vorba reclamei la „Tinerama”, mai ţineţi minte? – şi ar fi vrut foarte tare să intre la film, dar n-avea bani şi s-a gândit „Ce-ar fi să se oprească un om şi să-mi dea doi lei să intru la film?” şi atunci s-a oprit un om şi i-a dat doi lei să intre la film. „În secunda aia am început să cred în Dumnezeu”, mi-a zis Nero, simplu şi serios, câţiva ani mai târziu, într-o pauză a acţiunii de incendiere a liceului.

Să recapitulăm. Credem în Dumnezeu când ne speriem foarte tare, când ne dă şi când vrem să ne dea.

La prima vedere, e naşpa. Ne cam punem într-o postură penibilă. La o analiză mai atentă, însă, mai ales dacă apuci să stai de vorbă cu un duhovnic sau un teolog sau măcar cineva