Porcii nu zboară, dar ard în flăcări
Moartea vine tocmai atunci când eşti ocupat cu altceva. Are loc când nici nu-ţi dai seama. Treci de la viaţă la moarte fără să înţelegi ce se întâmplă, ca atunci când treci strada. „Mâncat bine, beut bine, dimineaţa sculat mort”, râde finul Rebeleş, când povesteşte despre un coleg de-al lui, mort prin somn. „Atac de corb”, zice, şi se bate cu pumnul în piept, în dreptul inimii. Corbul te atacă şi tu nici nu îţi dai seama. Dormi şi corbul vine. Dansezi şi corbul vine. Te zgâieşti prin vitrine şi corbul vine. Am trecut şi eu pe lângă moarte, ca prin vis, cam aşa cum zboară un corb pe lângă un cadavru. La fel cum am făcut şi eu, la numai câteva secunde înainte de a începe împuşcăturile. Acum ştiu că ultima moarte despre care ar fi urmat să scriu era chiar moartea mea. Atunci stăteam ascuns printre tufişurile din faţa hotelului „Continental” din Cluj şi, în locul ţipetelor şi al şuieratului gloanţelor, auzeam în minte versurile piesei lui Lennon: „Life is what happens to you, while you're busy making other plans”. John avea, a câta oară, dreptate. Îmi făcusem alte planuri. „Ce prost am fost”, îmi ziceam. „De ce naiba m-am mai întors la Cluj?”. Asta după ce, pe şaisprezece decembrie 1989, plecasem acasă de la Universitate, nu neapărat ca să văd ce face mama, deşi eram îngrijorat să nu păţească ceva, auzisem la radio Europa liberă cum că la Timişoara muriseră şaizeci de mii de oameni şi eram îngrozit, ci pentru că, de fapt, ne trimiseseră pe toţi acasă, cu numai o săptămână înainte de a se termina semestrul. Ei erau mai îngroziţi decât noi.
A doua zi au început şi la Arad împuşcăturile. Mama era bine, era doar enervată că toată povestea asta cu Revoluţia îi stricase planurile de a merge la Carei, să-şi ia şunca de curcan pusă în pod la afumat, încă de cu vară. Atunci când, pe 20 decembrie, am aflat că prietenul meu de
