Un cineast – la prima vedere debutant – a reluat povestea românului lui Titus Popovici Moartea lui Ipu, făcînd din ea, pentru a doua oară, film. M-am și întrebat ce-ar mai putea adăuga nou în raport cu filmul produs de Sergiu Nicolaescu în 1971. Și totuși, ceva nou aduce: prezența lui Gérard Depardieu în „nebunul” satului, unul dintre rolurile de „forță a naturii” în care fulminantul actor se complace mereu, fiindcă se joacă pe sine. De altfel, și Harvey Keitel izbutește aici o compoziție demnă de filmografia sa. Așa încît, dacă adăugăm aici povestea lui Titus Popovici, la noi cunoscută deja, inedită însă în străinătate, unde s-ar putea să aibă succes, augurii par favorabili.
Și totuși, un scandal cutremură România chiar dacă dumneavoastră poate nici nu știați! De unde atîta zgomot și furie? S-ar părea că – brusc! – regizorul nu mai e de acord cu producătorul, care i-a modificat finalul. Inițial, Ipu se sinucidea, acum finanțatorii vor ca personajul să supraviețuiască. Protestului îi e alăturată o dubioasă scrisoare, tot de protest, a lui Depardieu, căreia nu i se poate găsi originalul. Adevărul e că eu, spectatorul care a văzut filmul, zic că deznodămîntul e mai curînd ambiguu, „și/și”. Ne aflăm în fața unui final deschis, în care nu știi dacă eroul supraviețuiește, fiindcă în clipa următoare își poate zbura creierii. Restul e completat de imaginația spectatorului. Iar autorul protestatar trebuie să recunoască faptul că ceea ce a promis s-a împlinit. Ipu a fost „condamnat la viață”. Cum regizorul nu și-a contestat și titlul filmului, ci doar finalul, controversa poate fi socotită încheiată.
Altceva îmi pare tulbure în filmul acesta, anume identitatea autorului. S-ar părea că avem de-a face cu apariția unui nou cineast numit Bogdan Dreyer, despre care nu ni se dă nici cea mai mică informație. Nu tu an de naștere, nu tu filmografie, iar Dreyer nu pre