Alexandru Muşina, Teoria şi practica literaturii,

Editura Muzeul Literaturii Române,

Bucureşti, 2013, 168 p.

În preambulul recentei sale cărţi apărute la Editura MLR, Alexandru Muşina plasează o afirmaţie pe care mulţi o vor considera simplă cochetărie: „Dacă poemele sunt lipsite de valoare, tot ce am afirmat, am încercat să demonstrez în primele două secţiuni e pură vorbărie universitară”. Nu e prima oară când autorul adoptă o formulă editorială hibridă.

Ca şi mai vechea Poezia. Teze, ipoteze, explorări, din 2008, şi Teoria şi practica literaturii conţine două tipuri de texte, prin tradiţie greu conciliabile între aceleaşi coperte: pe de-o parte, luări de poziţie de provenienţă publicistică (eseuri, interviuri, răspunsuri la anchete), pe de altă parte, poeme inedite (dintre care o mare parte sunt scrise după apariţia Regelui dimineţii). Conform lui Muşina, am văzut, adevărul celor dintâi ar depinde însă de reuşita celor din urmă. Căci nu sunt de luat în serios sfaturile literare ale celor care n-au scris în viaţa lor un vers valabil. Mie, dincolo de inerenta relativitate a acestui faimos imperativ al lui Ezra Pound (care, de altfel, e citat cu fiecare prilej), un astfel de avertisment de lectură mi se pare în cazul de faţă, pur şi simplu, salutar.

Fiindcă, dacă e să fim corecţi, prea puţin din materia cărţii aduce cu sine noutăţi. Din prima treime, dedicată Teoriei, eseul Poezie versus reportaj (pp. 27 – 35) reia un fragment din Poezia lucrurilor de care ne pasă (apărut în deja pomenita Poezia. Teze, ipoteze, explorări); „În căutarea timpului pierdut”. O analiză rizomatică (pp. 36 – 52) reia, în cheie sobră, ceea ce în romanul Nepotul lui Dracula, din 2012, era tratat cu blândă ironie: prelegerile asistentului Florin Dragolea; Peternitatea (pp. 53 – 62) reia studiul omonim din aceeaşi Poezia. Teze, ipoteze, explorări. Din