A fost odată ca niciodată, a fost o vreme, dragi copii, când oul şi benzina costau 1,50 lei. Produse româneşti, naturale, ieftine, pe buzunarul orşicui, dar care lipseau aproape cu desăvârşire. Ca să le procuri aveai nevoie de o tenacitate, un eroism tactic cum ar fi zis Cristian Ţopescu, o şiretenie cu totul excepţionale. Toată lumea are amintiri despre ouă şi benzină (ca şi despre unt, măsline, cafea, muşchi de porc, etc.) în afară de tinerii sub 35 de ani pentru care poveştile cu extraterestrii par, încă, mai credibile.

Iată câteva din experienţele mele:

Plimbam cu maşina pe prietenul meu drag Dr. Crângu Broniţki, un demn urmaş al panilor polonezi, vârstnic, înalt, cu ochii albaştri şi barbişon, strălucind de stil şi elganţă spirituală. Trecând pe strada Pangratti vedem în faţa alimentarei de lângă TVR o stivă de cartoane cu ouă urmată de o lungă coadă disciplinată, care dădea colţul pe Dorobanţi şi ajungea până în Piaţa Aviatorilor.

- Opreşte aici! comandă Crângu. Coboară din maşină, înţepeneşte un picior şi taversează strada ridicându-l până la orizontală ca pe unul de lemn, se înstalează în faţa cozii şi se întoarce după trei minute cu două cartoane de ouă în braţe. Avea acasă un trib numeros de hrănit...

Vărul nostru, Nicu Smigelschi, jurist la o instituţie, pe care-l vedeam, da şi nu, o dată pe an la serbările de familie, a sunat într-o dimineaţă la uşă cu faţa iluminată de satisfacţie şi cu un carton de ouă în braţe. Le cumpărase, între două drumuri de servici, fiindcă se dădeau la Triumf şi cum nu se putea duce la tribunal cu ele ni le-a adus nouă în dar.

Era în ajunul paştilor când, după ce am umplut portbagajul cu valuri de pânză la fabrica Dunăreana din Giurgiu (materia primă pentru rochiţele demiresă culori pastel pe care le desfăceam prin galeriile Fondului Plastic) m-am gândit să dau şi o raită prin oraş.

Dint