Scriu aceste rânduri cu un anume sentiment de vinovăţie (uite că mai există şi aşa ceva!) pe care îl încerc de mai multă vreme faţă de Gheorghe Grigurcu. În 2008, dacă nu mă înşel, mi-a propus să-i tipăresc, la Editura Palimpsest, în colecţia „Ediţii sentimentale”, o antologie de poeme.

Oferta, deşi nu s-a materializat, motivele interesează mai puţin, nu mi s-a părut de ici-colo, dimpotrivă, m-a provocat să recitesc un poet familiar, urmărit constant încă de când i-am întâlnit prima dată numele sub un grupaj de poeme în „Steaua”, revistă în care debutase în urmă cu peste cinci decenii. Era în anul când eu devenisem student la Facultatea de Filologie din Cluj, iar el o absolvise şi se stabilise la Oradea. Astfel, spre mâhnirea mea, posibilitatea de a ne cunoaşte personal s-a amânat câteva luni până la un popas al său în urbea studenţiei. Aceia care îl cunoscuseră, unii colegi de facultate mai mici, alţii, precum pictorul şi poetul Ion Antoniu, prieteni foarte apropiaţi, nu au încetat să-l evoce ori de câte ori se ivea prilejul şi să urzească în jurul său adevărate legende. Circulau pe seama lui tot soiul de năzdrăvănii, de întâmplări una mai excentrică decât alta, ca să nu zic mai trăznită, cu toate conturând în mintea mea, aşa cum o închipuiam eu la vârsta respectivă, imaginea ideală a poetului. De aceea, chiar şi astăzi, când notorietatea criticului şi eseistului sunt de netăgăduit, pentru mine el continuă să rămână în primul rând poetul. Aflasem că trecuse, dar fără să facă prea mulţi purici, fiindcă motivul de a fi îndepărtat nu s-a lăsat aşteptat, şi pe la vestita „fabrică de scriitori” din Capitală. Nesupus canoanelor unor vremuri restrictive, rebel, cu o atitudine de frondă, a devenit repede un ins-problemă, întrucât obişnuia, ştiind la ce se expune, să viziteze bătrâni scriitori stigmatizaţi de regim. Obiceiul şi-l păstrează şi în anii studenţiei