Montherlant, Carnete, 1972, traducere (vai, nu grozavă!) de Irina Mavrodin, Editura ICR, 2011, p.673-674: „După câte ştiu, nici un scriitor de odinioară, din orice epocă sau ţară ar fi fost, n-a ţinut la părerea tineretului, căci mai curând o considerau puţin importantă. Într-o bună zi, un scriitor şi-a dat seama că posteritatea lui depindea de acest tineret (primul, în Franţa, cred că a fost Hugo) şi a încercat să-l câştige.

Mult mai târziu (recent), s-a născut gândul puterii lui de cumpărare. Dar nu poate fi vorba de stimă adevărată sau de interes faţă de ceea ce gândeşte acest tineret. Şi cu atât mai puţin de prietenie faţă de el.” Când scria aceste rânduri, Montherlant avea 76 de ani, cu trei mai mult decât am eu acum. Se stingea din viaţă după câteva luni. Născut în secolul XIX, îi simţea pe scriitorii născuţi spre mijlocul secolului următor ca pe nişte străini. Dar oare scriitorii generaţiei mele, născuţi în deceniul 4 al secolului XX, nu-i simt la fel de străini pe tinerii care au debutat în jurul anului 2000?

Şi, mai departe, la pagina 686: „Dialogul între generaţii mă face să mă gândesc la acele conversaţii dintre spaniolii din Paris, de exemplu, în care, într-o lungă conversaţie, bătrânul vorbeşte în spaniolă, iar tânărul îi răspunde în franceză.” Asta se cheamă dialog între surzi. Şi nu e lucrul cel mai rău: e totuşi o formă de înţelegere, deşi în limbi diferite. Dar ce ne facem când nici un dialog nu se încheagă, deşi generaţiile vorbesc aceeaşi limbă?

Câteodată însemnărtile lui Montherlant seamănă cu ale lui Livius Ciocârlie. Bunăoară, aceasta: „Am căutat până la jumătatea puţului. Dacă aş fi căutat mai în adâncime, aş fi găsit adevărul, iar dacă l-aş fi adus la suprafaţă, ce tevatură! Bine că m-am oprit la timp.” Sau aceasta: „Sfârşit de viaţă: să alegi între a te ocupa de gloria ta şi a te bucura de viaţă. Eu a