Nu se poate spune că liderii din sfera civilă a Reichului au renunţat la speranţă în acea toamnă deprimantă. Orice iluzii şi-ar fi făcut, oricât de dispuşi erau să se amăgească şi să se încreadă în ceea ce fabrica propria propagandă, erau totuşi suficient de inteligenţi încât să vadă cât de rapid se înrăutăţea situaţia. Şi totuşi, ei continuau să spere cumva, împotriva oricărei logici, că Hitler va găsi o cale, că acea coaliţie a Aliaţilor se va prăbuşi în cele din urmă sub presiunea neînţelegerilor interne sau că noile „arme miraculoase” vor schimba soarta războiului.

Puţini lideri nazişti deţineau informaţii despre cum se va desfăşura de fapt ofensiva din Ardeni. Oricum, unul dintre cei care aveau destule informaţii, Albert Speer, se număra printre cei mai resemnaţi lideri nazişti în legătură cu soarta inevitabilă a Germaniei (dacă ar fi să judecăm după mărturia lui de mai târziu), fiind însă şi unul dintre locotenenţii apropiaţi ai lui Hitler care a susţinut continuarea războiului. Fără eforturile depuse de Speer, fără talentul său organizatoric, dovedit în toamna lui 1944, când a reuşit să aprovizioneze frontul cu arme şi muniţii, ofensiva din Ardeni n-ar fi fost posibilă, indiferent cât de mult şi-ar fi dorit Hitler şi ceilalţi din apropierea sa.

De fapt, este absolut uimitor cât de târziu s-a prăbuşit economia germană şi cât de mari eforturi s-au făcut chiar şi atunci pentru a se depăşi dificultăţi insurmontabile. În timpul interogatoriilor la care au fost supuşi după război, Speer şi celelalte figuri marcante din ministerul condus de el s-au dovedit de neclintit în părerea lor că infrastructura economică a Germaniei a întâmpinat primele obstacole abia în toamna lui 1944, în primul rând ca o consecinţă a distrugerii sistematice a reţelelor de transport şi comunicaţie sub bombardamentele aliaţilor, care începuseră în luna octombrie. Indiferent