Regretatul chirurg gălăţean Roland Covrig îşi încălzea mâinile amorţite de frigul din sala de operaţii în burta bolnavului pe care îl opera şi înjura de mama focului comunismul. Copiii stăteau noaptea la cozi pentru laptele fraţilor mai mici, „ceauşeii”.

Chiar dacă sălbaticul şi originalul capitalism românesc supune la privaţiuni greu de îndurat cea mai mare parte a populaţiei, în condiţiile în care şomajul face ravagii şi cumpărarea unei locuinţe dintr-un salariu obişnuit a devenit o utopie, a regreta „vremea lui Ceauşescu”, mai ales cea din anii care au precedat fuga dictatorului, cu elicopterul, este de neînţeles şi de neacceptat.

Pentru a povesti vieţile chinuite a zeci de mii de familii de gălăţeni în acele vremuri ale foamei, întunericului şi prigoanei securiste, ar fi nevoie de scrierea atâtor carţi cât pentru a umple rafturile unei mari biblioteci publice. Nu e cu putinţă aşa încât rândurile care urmează pot fi considerate o picătură de aducere aminte într-un ocean de firească, dar necuvenită uitare.

„Era prin 1980. Pe-atunci aveam 14 ani şi, fiind sora cea mare, mie îmi revenea sarcina ingrată să stau la coadă la lapte, pentru mezinul familiei. Mă trimiteau ai mei de la ora 11 noaptea cu sacoşa şi mă aşezam la coadă, pentru a doua zi dimineaţă când venea maşina cu lapte. Făceam cu schimbul, sora mea, mama şi cu mine. A doua zi mergeam la şcoală. Când era foarte frig, iarna, obiceiul era să fie lasate la coadă, doar sacoşele cu sticlele, păzite cu rândul de câte o persoană schimbată din oră în oră. Laptele era un fel de apă chioară, dar era absolut necesar celor mici pentru că lapte praf se dădea doar gravidelor. De multe ori, s-a întâmplat să îndur degeaba interminabilele ore de aşteptare, căci maşina aducea mai mult puţin şi atunci Mihăiţă, frate-miu n-avea ce mânca. Fireşte că noi ceilalţi fraţi mai mari nici nu se punea problema să putem