Cosmin Perţa, Teofil şi câinele de lemn (poem),

ilustraţii de Andrei Gamarţ,

Bucureşti, Editura Herg Benet, 2012, 144 p.

Tânărul poet şi prozator Cosmin Perţa a publicat, în 2012, o carte de proză atipică, Teofil şi câinele de lemn (Editura Herg Benet), care poartă subtitlul „poem”.

E drept, fiecare dintre cele 33 de capitole succinte se încheie cu câte un pasaj distinct, marcat cu italice, care poate fi citit, de fiecare dată, ca un poem de sine stătător, de dimensiuni variabile.

În ansamblu, Teofil şi câinele de lemn reprezintă un text hibrid, greu de încadrat într-o categorie anume, care mixează ingrediente dintre cele mai diverse: de la SF şi fantasy la alegoria cu tentă politică (Şantierul este, de pildă, un soi de falanster totalitarist) şi la satira socială, cu debuşee în fantastic. Proza aceasta cu pronunţate accente poematice, îmbibată de satiră politico-socială, dar şi cu unele inflexiuni mistic-religioase se înscrie pe o filieră rusească, mai exact în descendenţa unui Bulgakov, marcând o zonă mai puţin frecventată în literatura română contemporană. Şi ar mai fi de adăugat un lucru aici: dincolo de toate ingredientele textuale, în Teofil şi câinele de lemn există şi un – să-i spunem – cadru metatextual, anunţat de motto-ul cărţii (şi reluat, la un moment dat, chiar în paginile ei): „Scriitorul este o persoană a cărei menire nu e de a da răspunsuri, ci de a pune lumii întrebări” (Roland Barthes).

Or personajul central al cărţii – de fapt, unul dintre cele două personaje principale anunţate de titlu – este scriitorul Teofil Barbălată, prezentat cu umor şi o doză de ironie (la adresa personajului, dar şi a criticii literare) drept „un poet şi un romancier contemporan mediocru. Ştia asta şi era împăcat. Prea încerca să le facă pe toate, prea se credea important şi nu excela în nimic. Cu gândul acesta se obişnui