Ludwig Wittgenstein, Scrisori despre Tractatus,
trad. din germană şi engleză cu studii introductive de Cătălin Cioabă şi Andreea Eşanu,
Bucureşti, Edit. Humanitas, 2012, 274 pag.
La o privire sumară, logicienii sunt naturi caste, cărora exigenţa coerenţei le insuflă o disciplină draconică, de îngeri preocupaţi numai de ordine, simetrii şi deducţii. Un fel de puritani năzuind la întronarea formalismelor drastice, graţie pornirii de a izgoni haosul din lume.
Pentru ei, păcatul poartă numele de neorînduială, iar diavolul e sinonim cu dezordinea. Dar la o privire mai minuţioasă, firea lor despotică (căci cine vrea să pună ordine în toate are o irepresibilă natură de satrap) e însoţită de o umoare labilă ce culminează în insolite dezordini sufleteşti, de unde şi surpriza de a descoperi, sub mina serenă de cercetători impasibili, nişte orgolioşi dificili, năzuroşi şi imprevizibili.
Wittgenstein e din această categorie arţăgoasă: un crispat impulsiv cu răbufniri colerice, la care altercaţiile dau naştere unor dureroase remuşcări tardive. Mai mult, un pudic cu înclinaţii spre autoflagelare, genul de ruşinos pentru care viaţa e un şir de mizerii insuportabile. Sub acest unghi, meritul corespondenţei e de a ni-l înfăţişa pe gînditor în goliciunea sucurilor interioare, fără înfrumuseţări retorice menite a le altera timbrul. Cei patru apropiaţi cărora Wittgenstein le trimite epistole sunt doi profesori universitari de la Cambridge (Bertrand Russell şi G. E. Moore) şi doi intelectuali extra-academici: un prieten din adolescenţă (Paul Engelmann) şi un editor (Ludwig von Ficker), la care Wittgenstein speră să-şi publice Tractatus-ul. Cu fiecare Wittgenstein vorbeşte pe limba lui, dintr-o politeţe de a se mula pe tiparul preocupărilor celuilalt. Dar chiar şi aşa vîna contorsionată a expeditorului iese la iveală, ca într-o dezvăluire trepta
