La 6 septembrie 1940, regele Carol al II-lea a semnat decretul prin care trecea întreaga putere către generalul (ulterior, mareşal) Ion Antonescu şi, totodată, încredinţa coroana regală fiului său, Mihai. Lua, astfel, sfârşit dictatura regală. Peste câteva luni, în urma rebeliunii legionare, la 27 ia-nuarie 1941, Ion Antonescu instaura dictatura militară.

Sub presiunea străzii şi mai ales a legionarilor, a doua zi după renunţarea la tron, regele Carol al II-lea părăsea ţara. Era începutul periplului său în lume, în căutarea unei ţări dispuse să-l primească. Primul popas a fost la Lugano, în neutra Elveţie. Nedorind să se pună rău cu Germania şi nici cu România, autorităţile i-au comunicat ferm că nu poate fi primit. Regele, însoţit de Elena Lupescu şi de bunul său prieten Ernest Urdăreanu, a trecut prin Franţa şi se îndrepta, prin Spania, către Portugalia. Spera că dictatorul Oliveira Salazar, cu care avusese bune relaţii, îi va acorda azilul. Dictatorul spaniol Francisco Franco, la presiunea serviciilor secrete germane, i-au impus un fel de domiciliu forţat, sub strictă supraveghere poliţienească, lângă Barcelona. În ziua de 3 martie 1941, împreună cu Lupeasca şi Urdăreanu, va reuşi totuşi să treacă în Portugalia. Nici aici nu au fost primiţi, continuându-şi fuga prin SUA, Cuba, Mexic, până la terminarea războiului.

În ediţia din 7 aprilie 1941, săptămânalul ploieştean „Tribuna – culturală, socială, politică şi informativă” prelua, din ziarul legionar „Chemarea vremii”, articolul „Camarila fugară în Spania”. La acea dată, Carol al II-lea, împreună cu Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu, se afla în orăşelul Sietgies. „Orăşelul acesta nu fusese ales la întâmplare, deşi nu reprezenta un punct deosebit de atracţie. Dar de aici de la Sietgies fugarii voiau să plece în Portugalia, iar de acolo în Anglia” – scrie articolul din „Chemarea vremii”. Deocamdată, în