1973– sunt invitată la Londra, pentru două s ă p t ă - mâni, de către British Council, la recomandarea Ambasadei Britanice din Bucureşti, ca recompensă pentru numeroasele mele traduceri din literatura engleză.

Prima mea vizită la Londra – prima călătorie în care plec singură, fără soţul meu atotocrotitor şi cărător de bagaje. Pe imensul aeroport Heathrow trebuie să mă descurc singură şi să mă urc în autobuzul care mă va lăsa la gara Victoria unde, în sfârşit, mă aşteaptă cineva care mă va conduce la sediul Consiliului Britanic şi de acolo la hotel. La sediu aflu că, întrucât cunosc limba, nu voi avea un însoţitor. Mi se pune în braţe un program foarte amănunţit, pe zile şi pe ore, cu numerele autobuzelor şi metrourilor pe care trebuie să le iau pentru fiecare obiectiv, un teanc de hărţi ale tuturor districtelor Londrei, pe care sunt însemnate locurile unde trebuie să ajung eu de fiecare dată, liste cu numele şi datele persoanelor cu care va trebui să mă întâlnesc, un teanc de cecuri de voiaj din care am libertatea să cheltuiesc, bilete de tren dus-întors pentru vizitele de o zi programate la Oxford, Cambridge, Brighton şi Edinburgh, bilete pentru spectacole, concerte, intrări în muzee (toate cu zilele şi orele specificate), lista numerelor de telefon ale persoanelor din British Council la care să apelez dacă întâmpin greutăţi şi, desigur, un ghid turistic al Londrei. În rest, descurcă- te singură, eu, provinciala de la Bucureşti. Tot timpul eram într-un stres neîntrerupt: să ajung la timp la întâlnirile programate, de la un capăt la celălalt al Londrei, să fiu inteligentă şi informată în discuţiile cu editorii, scriitorii şi alte personalităţi culturale cu care trebuia să mă întâlnesc. Şi a fi inteligentă pe englezeşte e mult mai greu decât a fi inteligentă pe limba ta. Luam micul dejun la 8 dimineaţa şi după aceea începeam alergăturile cu autobuze,