„- Locuinţa mea de vară e la ţară... Ah, ce frumoasă e! De Eminescu, mi se pare. - O fi de Coşbuc… Şi ăla zice că le face frumoase... De cine e? Că dumneata trebuie să ştii. - De Tudor Vladimirescu. -Vezi, ştiam eu că e un domnitor... Dar nu ştiam cum îl cheamă”. Aparent, crasa incultură a personajelor evocate cu atâta talent de Gheorghe Brăescu în deja celebra schiţă „Carré de dame” ne poate provoca doar râsul. Şi totuşi...
Dacă madam Protopopescu îl transferă cu nonşalanţă pe Tudor Vladimirescu din regnul politic în etericul tărâm al poeziei, partenera ei de poker pare a fi victima unei confuzii nu mai puţin vinovate, încadrând oarecum personajul în domeniul istoric, dar atribuindu-i o calitate pe care evident autorul schiţei i-o refuză: cea de domnitor. „Aşa să fie oare?” comentează historia.ro.
Desigur, în accepţiunea tradiţională, istorică şi legală, fostul vătaf de plai nu a fost niciodată domn al Ţării Româneşti. Dar ce a fost atunci Tudor Vladimirescu? Conducătorul unei răscoale ţărăneşti, omul Eteriei, unealta masoneriei sau a ţarului Alexandru I sau poate partenerul unei părţi a boierimii într-un proiect mai larg ce viza restabilirea domniilor pământene şi refacerea, măcar parţială, a unei autonomii prea ades ciuntită în ultima sută de ani de Sublima Poartă?
Ca elev de gimnaziu am învăţat, undeva în a doua jumătate a anilor ’60, despre răscoala lui Tudor Vladimirescu. Deja în liceu, fostul pandur fusese promovat de istoriografia oficială drept liderul unei mişcări revoluţionare, pentru ca, cinci ani mai târziu, în timpul facultăţii, să audiez cursul despre revoluţia de la 1821. Ceea ce ne făcea pe noi, studenţii, să ne întrebăm ironic: De ce a început Vladimirescu revoluţia în 1821? şi să ne răspundem subversiv: Ca să aniverseze o sută de ani până la înfiinţarea P.C.R.
Dintru început trebuie remarcat că, indiferent de terminologia fo
