Când a revenit în ţară, în primele zile ale lui 1990, Vladimir Tismăneanu a fost primit ca o vedetă de cinema: interviuri, întâlniri la nivel înalt, discuţii televizate cu vechi prieteni şi colegi care ajunseseră în poziţii de frunte în stat sau în partidele emergente. Influenţa sa în crearea incipientei şcoli de gândire politică din România a fost decisivă.

De la Stelian Tănase şi Dan Pavel la ultimele voci apărute în spaţiul comentariului politic, toată lumea îi datorează enorm. Există un stil Tismăneanu pe care nu-l pot ignora cei care-şi propun să devină intelectuali publici. Mulţi îl imită, dar niciunul nu are cultura, inteligenţa ori farmecul lui Vladimir Tismăneanu. Şi nici onestitatea lui.

Douăzeci de ani mai târziu, el s-a metamorfozat, cel puţin în spaţiul presei scrise şi al televiziunilor pentru care minciuna bolşevică mai constituie un reper, într-un duşman ce trebuie răpus cu orice preţ. Cum a ajuns inamic public omul care a pus cărţi în mâna celor mai importanţi actori din spaţiul public românesc actual? Cum a ajuns un exemplu de fariseism şi impostură cel care, prin prestigiul său, a aşezat România pe harta discuţiilor academice internaţionale, a procurat burse de studii ori invitaţii la mari conferinţe internaţionale unei legiuni de intelectuali români? Cum s-a transformat „prietenul Volo” în „fiul călăului ideologic Tismineţki”? Am scris de mai multe ori despre acest fenomen dezgustător care reprezintă, într-o manieră didactică, formula decăderii incredibile a societăţii româneşti: luarea cu asalt a centrului de către periferia culturală şi politică.

Deşi astăzi „tribunul Vadim” nu se simte bine – e invitat la televiziuni doar în postura de claun pus să se războiască mai ales cu pegra mondenităţii dâmboviţene –, ideile sale au ajuns la putere. Discursul de tip „România Mare” s-a generalizat şi-l auzi în cele mai impredictibi