Scriu cu o oarecare strângere de inimă acest text, pentru că el ar fi trebuit să apară în urmă cu două săptă mâni, dar n-am putut să restrâng senzaţia uluitoare pe care mi-a produs- o expoziţia „Utopie, Dystopie”, ca să o pot comenta, pe mai puţin de o pagină!

Aşadar, cu două etaje mai sus, la Muzeul de Artă Contemporană, sincronizată ca timp de expunere cu cea amintită mai sus, a fost expoziţia itinerantă a unor tineri artişti japonezi, pe care, din păcate, acum nu o mai puteţi vedea. Scriu, totuşi, despre ea şi caut o cale, ca măcar prin text, să reconstruiesc mesajele tulburătoare ale celor 11 artişti prezenţi cu filme video, fotografii, instalaţii, pictură pur şi simplu şi obiecte ale unor preocupări cotidiene de salvare a lor din anonimatul dizolvant. N-au lipsit nici formulele grafice ale unor pictograme ce amintesc de scrierea cu sens, pe care şcolile tradiţionale de caligrafie niponă le-au exersat de-a lungul glorioasei lor istorii. Desigur că, fiind într-o epocă deschisă fluxului de informaţii, avem senzaţia că ştim mai mult acum decât se ştia altădată despre Japonia, despre oamenii ei. Suntem mereu uimiţi de inventivitatea tehnică, dar ştim, totuşi, atât de puţin despre arta contemporană! Nu există, însă, nimic din toate elementele prezente în expoziţie, care să nu poată fi citit de către europeanul obişnuit sau să-l facă pe acesta să creadă cumva că marea artă nu se află decât în muzeele de pe bătrânul continent, ori în America cea lacomă, imperială şi avangardistă. Un mic catalog, pe care-l poţi ascunde uşor în podul palmei, ca pe un suport de chibrituri din carton, găzduieşte cu litere la fel de mici, texte de o frumuseţe rară despre fiecare artist în parte. Sunt scrise simplu, cald, unificând persoana creatorului cu viaţa lui cotidiană, pur şi simplu, ca în cazul lui Atsushi Fukui: „Fukui s-a exprimat odată referindu-se la opera sa, ca fiin