Cum urci din Dumitreşti în sus, departe, departe, dincolo de toate casele înşirate pe uliţa strâmtă a cătunului Siminoc, tot mai sus, tocmai în buza pădurii, trăieşte, singură cu amintirile sale, Maria Doagă. Are 86 de ani. De-abia mai zăreşte. Nu poate face mai mult de câţiva paşi prin bătătură şi s-a retras în chiler, lăsând odăile „de bune” în aşteptarea Celei cu coasa... N-are curent electric, dar cu toate astea, soarbe informaţiile aduse de prin lume prin interme-diul tranzistorului cu baterii, aşezat la loc de cinste pe-o etajeră improvizată. Trecută prin degringolada celui de-al Doilea Război Mondial, apoi prin chinul Foametei şi hăituiala vremilor comuniste, văduvă şi fără copii, a reuşit totuşi să păstreze în ea, aprinsă, flacăra bucuriilor mărunte, şi un umor neaoş greu de egalat! „Noroc de boala asta de m-a procopsit Dumnezeu cu ea la ochi, că-mi dă şi mie Statul bani, altfel muream de foame. Şi am noroc de doi oameni de ispravă din sat, alde Ioana şi Florică Bezea, care nu mă lasă de pieire...”, spune tanti Maria.

Singură pe lume, la lumina lumânării

O ştie tot satul şi s-au obişnuit cu ea, s-ar putea spune, „ca ţiganu cu Scânteia”. Copiii o percep ca pe-o legendă, tinerii ca pe-o curiozitate uitată de timp acolo, la graniţa spre sălbăticie, iar cei mai în vârstă, ca pe o imagine în oglindă a propriilor suflete, ceva mai norocoase decât al ei... Că tanti Maria n-a avut copii. „Dar a făcut mamica 10, atâţi am fost de toţi. Şi cu ei doi, doişpce! Şase băieţi şi patru fete, vai de capu lor şi-al nostru, că foame-am mai răbdat! Şi din toţi, mai suntem frate-miu şi cu mine. Şi cu Marieta, soru-mea. Mai era şi ailaltă, Măriuţa, da aia zice că a murit cioară (săracă – n.r.)”, zice tanti Maria.

Ne-a ieşit în prag de abia după ce strigătele noastre gâtuite de sfârşeala urcuşului au reuşit să-l scoată din minţi pe lătrătorul miţ