Sărbătoarea a trecut, dar amintirile au rămas

Feri şi caprele

Îndrăgostirea, înmugurirea dragostei, a fost pentru mine ca primăvara, iar primăvara a însemnat mereu o mare sărbătoare, pe care o adulmecam, o simţeam cu mult înainte ca frunzele să se desfacă pe crengile ume­de de ploi. A fost ca un curent uşor, care a trecut discret prin­tre lucruri şi oameni şi le-a prins pe toate într-o pla­să colorată. A fost ca o boală, ca o febră care a apă­rut brusc într-o bună dimineaţă, de cum am deschis ochii, o stare pe care, într-un anume fel, am aşteptat-o şi pre­simţit-o. N-avea nume pe atunci starea aceea, nu ştiam cum să-i spun, căci nu ştiam ce mi se întâmplă, dar sim­­­ţeam că nimic rău nu mă poate aş­tepta, căci toţi oa­menii păreau buni, toată lumea era bucu­roa­să şi nu exista încă nicăieri suferinţă sau amă­răciune. Toate erau frumoase, toţi erau împliniţi, lumea părea scăldată în lumină. Şi-atunci am simţit într-o zi, chiar am sim­­ţit, cum mi-au cres­cut aripi. Aş fi putut zbura cu ele oricât de sus, nimic nu mă înspăi­mânta, nimic nu mă oprea. Nu erau graniţe şi nici oprelişti, n-aveam teamă şi nici spaime. Trăiam numai aşteptarea aceea plină de emoţii şi de necunoscut, căreia mai târ­ziu, pes­te ani, i-am zis dra­­goste, dar care atunci era încă ne­spusă, nelămurită şi ne­născută de-ade­văratelea.

Mă simţeam înfrăţită cu pământul întreg şi cred că m-aş fi putut îndrăgosti de orice şi de oricine, de un cais înflorit, pe lângă care aş fi trecut apoi zilnic, pen­tru a-i mângâia trunchiul tânăr, de for­ma arcuită a unui deal, pe care vedeam în visele mele o casă şi un pom, de soarele care mi se părea că răsare numai pen­tru mi­ne, chiar şi de cutia poştală a vecinilor, care mi se pă­rea, dintr-o dată, cea mai colorată şi mai frumoasă din lume.

Întâmplarea însă a făcut ca tocmai atunci, când am simţit eu că ceva nou şi ciudat pluteşte