Gheorghe Vidican, Aspru sângele meu, Timişoara

, Editura Brumar, 2012, 100 pag.

E ceva de joc în paginarea landscape a cărţii, aşa încât titlul recenziei mele s-a lăsat contaminat. Spiritul ludic nu e străin poetului (aproape) sexagenar. Volumele sale succesive se numesc Singurătatea candelabrului, Utopia nisipului, Tratatul de linişte, Mansarda cu vitralii,Genunchii Tamisei sauFluturi în tranşee şi ar putea trimite la o încadrare modernistă a poeziei sale („nostalgic al modernismului calm, de tip Ion Pillat, al patetismului blagian şi-al sincerităţii de primă instanţă a expresionismului interbelic”, zice Traian T. Coşovei, lăsând cam prea larg deschise opţiunile „curenţiale”), însă, cel puţin în acest al nouălea volum, definitorie e fluenţa de dicteu a imaginilor înregistrate/imaginate. Cum „circulă sângele în venă”, zice Robert Şerban (editorul), descrierea sa fiind mai aproape de structura liber-zgrunţuroasă şi oarecum autonomă a înlănţuirii cuvintelor în poem. Încercarea de a rupe viitura compactă a poemelor pentru a le organiza în versuri şi strofe (am văzut poeme ale sale şi sub această înfăţişare, publicate în Ramuri ori România literară) evidenţiază de îndată compoziţia recalcitrantă, de un calm înşelător a poemului, căci acceptă/respinge mai multe soluţii deodată, relativizând jucăuş-dramatic perspectiva. Vag pillatienele „piersicile ascund grădina bunicii în seceta din ciutura fântânii” sau „bucăţi de amiază se odihnesc în coasa bunicului eu mirosul de fân cosit adulmec” sunt colate – colajul e, de altminteri, procedeu predilect – neliniştitor cu „muşcătura de şarpe”, cu „sângele păsărilor jupoaie toamna de nemurire” sau cu „pântecele femeii fierarului trage pe roată înţelepciunea lanului de maci”, secvenţe rebele, ieşite din ramă şi din matcă. Alăturările şocante sunt reminiscenţe suprarealiste, dar şi, pe o linie firească a evoluţiei