Conflictul dintre diretorul filarmo­nicii şi sindicate e o sursă inepuizabilă de ştiri pentru toată presa, nu doar pentru ziarul Realitatea şi durează parcă din vremuri imemorabile. Mereu descoperim câte un nou detaliu care ne plasează când de partea angajaţilor, când de cea a conducerii. Mi-am pierdut aproape jumătate din zi încercând să obţin declaraţii de acestă dată legate de alocarea unor instrumente noi anumitor angajaţi, pe criterii pe care conducerea le consideră corecte, iar sindicaliştii le contestă. Aflu că în ultima vreme s-a întâmplat ceva ce pare chiar de domeniul fantasticului. O parte dintre artişti, nemulţumiţi de felul în care sunt reprezentaţi de liderii lor, au hotărât să-şi facă propriul sindicat. În fine. La şedinţa de redacţie de după amiaza am spus că mai am un pic şi termin cu filarmonica, însă nici nu se punea problema să plec acasă înainte de ora 8, căci mai aveam pe birou câteva ştiri care trebuiau să apară mâine.

Nu ştiu cum se face, dar parcă de fiecare dată când am mult de lucru colegii mei pleacă parcă acasă mai repede. E aproape imposibil să termini de scris şi să predai tot înainte de şedinţa de la ora 17, dar totuşi, în maximum 40 de minute redacţia se goleşte. Rămân doar Peter, corectorul şi Marius, secretarul de redacţie care oricum vin la sluj­bă mult mai târziu, pe la orele prânzului. Astăzi am rămas singură cu Peter, cu mult înainte de a se face 17,30. Vera a plecat prima, apoi redactorii şi în cele din urmă a ieşit şi Robert, nu înainte de a-mi spune să n-o lălăi prea mult cu materialele alea şi să nu-i fac pe cei de la tehnoredactare să aştepte prea mult după mine. Marius era la el în birou când în sfârşit terminat de scris. Am lis­tat materialele, am verificat dacă pozele erau la locul lor şi am mers să anunţ că sunt gata. Marius tocmai încerca să dea Restart calculatorului şi mi-a spus să las materialele pe birou