Nu ştiu cât de mult i-am aşteptat io pe americani, în muzică mi-au fost de-ajuns la început britanicii de la sfârşitul deceniului 6 al secolului trecut; ulterior, am avut ceva fantezii şi cu americanii, după ce-am mai bunghit câte-o fărâmă de adevăr istoric în muzică (cum vine cu rocku’ din blues şi cine i-a dedulcit pe urbanii britanici convertiţi la rock din skiffle să se tânguie de parc’ar fi fost negri pe plantaţie în Mississippi). Scuzaţi „negri”, americanii consideră politically corect să înceapă să le spună afroholes găurilor negre, hehe!
La capitolul „Americani”, n-am avut naivitatea unor prahoveni din anii ‘50, care, în timpul unor survolări ale plaiurilor loco ale bombardierelor sovietice ce trebuiau să ajungă la manevrele Pactului de la Varşovia din Bulgaria, au ieşit în toiul nopţii, urlând ca disperaţii pe dealurile Văii Călugăreşti, la concurenţă cu mugetul TU (polevurilor) cvadrimotor de bombardament, „Vin americanii! Vin americanii!”. Faptul este real, mi-a fost relatat prin anii ‘80 de un coleg de suferinţă din Brazi, „nea Jean”, faimos în zonă, maistrul A.M.C. al Anhidridelor, om deosebit, cu umor de calibru, mare sufletist într-ale muzicii şi care era de pământ din Valea, urlătorii în cauză fiind bunicul lui şi vecinii ce tooot au aşteptat să „ne” vină adevăraţii eliberatori, nu neamu’ lu’ „Davai ceas, davai palton!”. À propos, se aude? Apăi să ştiţi că era suferinţă unde am lucrat, la secţia Anhidride, cel putin io, un şefuleţ, acolo, atunci, aş fi putut să mă fofilez, dar tot am adunat sute de ore de „mască pe figură” la draga mea Pastilare a Maleicii, sora mai mică a Ftalicii din secţie. Poate o să mă aplec să ordonez ceva amintiri din Brazi despre care cred, cu tărie, că nu doar tinereţea ce-o aveam la purtător m-ar îndemna să fac acest lucru, ci întâmplările fabuloase pe care sper că aş putea să le recompun în spiritul unui timp deja
