Nervos peste poate, în 2008 am scris un editorial în ziarul meu de suflet, „Evenimentul zilei”: „Grupul varză à la Cluj”. Criticam atunci modul ardeleneşte, de fapt corect transilvan, de a face politică. Recunosc, eram şi sub presiunea unor „binevoitori” care îmi explicau că mândria regională, locală, îşi are sursele la Budapesta.
„Mai rău mă doare că o parte a intelectualităţii româneşti din Transilvania, inima României, încearcă să creeze un curent «transilvănean » sau „ardelenesc” autonom. (…) Ei bine, şi astăzi au apărut voci româneşti care susţin că Transilvania trebuie să se autoguverneze, că «Miticii» de Bucureşti îşi bat joc de banii lor. Şi că, la urma urmei, pot să se înţeleagă cu maghiarii într- un spaţiu complementar. De aici şi până la secesiune nu ar mai fi decât un singur pas…
Propagandiştii acestei teorii, pe care nu mă grăbesc să-i consider în stilul xenofob exaltat cozi de topor, uită un argument istoric. Circa 500.000 de «Mitici», bieţi soldaţi români, şi-au dat viaţa pentru România Mare. Da, aceşti români din Vechiul Regat şi-au vărsat sângele pentru întregirea ţării”. Cam astea ar fi ideile forţă, după care îi luam - scuzaţi expresia neacademică – la ştangă pe Ioan Rus şi Vasile Dâncu, liderii de necontestat ai Grupului de la Cluj. Simpla idee a unor grupuri de sorginte locală mă irita şi mă irită, în contextual unui iredentism de cea mai joasă speţă.
Ca să fiu onest până la capăt, „Grupul de la Cluj” a apărut ca o alternativă la „Gaşca din Bacău”. Era nefiresc ca toţi banii să plece spre noul El Dorado moldovenesc, iar capitala Transilvaniei sa fie văduvită. Pentru simplu motiv că nu avea influenţă la Bucureşti, membri în guvern. Din acest puct de vedere, „Grupul de la Cluj” a fost o reacţie firească. Normală!
N-am înţeles pe de-a-ntregul ideea de regionalizare. Ştiu că este necesară. Mai ştiu că după ce i-am cunoscut persona