Dacă duminica Fiului Risipitor ne-a pus înainte dragostea cea preamilostivă a lui Dumnezeu faţă de oameni, duminica Înfricoşatei Judecăţi ne face să medităm la răspunsul omului faţă de dumnezeiasca dragoste, răspuns care se îndreaptă deopotrivă către Dumnezeu şi către aproapele. Iubirea faţă de Dumnezeu e datoria cea mai sfântă a omului şi, în acest sens, un înţelept spunea că trebuie să te constrângi, să te chinuieşti, ca să nu iubeşti pe Dumnezeu. Mântuitorul Hristos nu recomandă nici o altă poruncă aşa de mult ca porunca dragostei: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău”(Matei 22, 37). Dar oare cum se împacă libertatea cu porunca? Omul este creat ca fiinţă liberă şi aceasta este cununa demnităţii sale, iar Dumnezeu nu înţelege să nesocotească această libertate: “Dacă vrei să intri în

viaţă……, cine vrea să vină

după Mine…”. Împlinirea poruncilor ascunde o adâncă taină dumnezeiască. “Dumnezeu a dat putere celor ce cred în numele Său să se facă fii ai lui Dumnezeu” (loan 1, 12). Dumnezeu nu sileşte pe om să-L iubească şi cu atât mai mult nu-I porunceşte să-L iubească; dar prin iubire -împlinirea poruncilor, omul se face moştenitor al vieţii veşnice. Sunt însă oameni care, neînţelegând această stare firească în care trebuie să se găsească oricare, văd în iubirea de Dumnezeu o povară grea de purtat, ca pe un lucru făcut pentru altcineva şi nu pentru sine şi îşi fac socoteala greşită că pot duce o viaţă păcătoasă, străină de Dumnezeu şi, totodată, vor putea să se bucure şi de binefacerile ce le aduce vieţuirea împreună cu Domnul. Nu te grăbi cu pocăinţa, ne îndeamnă vrăjmaşul, ai destulă vreme! Nu ştii că Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv? Nu există înşelare mai mare decât aceasta.

Dumnezeu este nespus de bun, iubitor şi milostivirea Lui nu are hotar; dar, totodată, este nespus