După imaginile cu execuţia cuplului Ceauşescu, drapelul cu gaură şi „Gavroche”, documentarele cu copiii din orfelinate şi bolnavii irecuperabili au fost întruchiparea României abia ieşită din comunism

Ne scrie domnul Christian: „Am deschis ochii întrun orfelinat. Undeva în apropiere de localitatea în care s-a născut tovarăşa Elena Ceauşescu, savantă între savante, mamă între mame. Nu am multe amintiri de acolo, dar toate mă vor urmari, cu siguranţă, toată viaţa. Mi se spunea „Păsărică” fiindcă aveam nume de fată. Probabil că cel care m-a declarat la Consiliul Popular era mort de beat şi cei care m-au înregistrat s-au amuzat de situaţia asta. În cămin stăteam câte 25-30 de copii în aceeaşi cameră. Stăteam pe jos, fiindcă nu aveam scaune, singurul mobilier fiind compus din paturile suprapuse şi deşelate, cu saltele rupte, mirosind a urină.”

Despre anii petrecuţi în orfelinat, Christian spune că îl urmăresc şi acum figurile, privirile colegilor de „infern” şi, în mod special, faptul că aveau cu toţii bube. Bube pe mâini, bube pe faţă, pe burta, pe cap. Mai toate erau date cu galben de rivanol, ceea ce le făcea să aibă un aspect grotesc. „De aceea, scrie în continuare Christian, imediat după Revoluţie am fost prezentaţi aproape cu toţii ca fiind bolnavi de SIDA.

După mai mulţi ani mi-am dat seama şi de ce. În primul rând, fiindcă Occidentul era avid de ştiri senzaţionale după ce a urmărit prima Revoluţie televizată în direct din istorie. În al doilea rând, orfelinatele care declarau că au copii infestaţi cu SIDA primeau o avalanşă de ajutoare, aproape instantaneu. Tot mai târziu mi-am dat seama că, în afara de câteva lădiţe cu portocale şi ananas, câteva boxuri de iaurt cu fructe, altceva nu am văzut. Probabil că televizoarele color, dispozitivele VCR şi alte bunătăţi au luat calea locuinţelor directoarei, celorlalţi angajaţi şi al miliţienilor care ne sup