Nu doar să fii pacient în sistemul sanitar din România este greu, ci și să fi aparținător al unui bolnav internat. Uneori, poate mult mai greu. Să stai nopți de-a rândul pe holurile spitalului, cu sufletul alături de persoana dragă aflată pe patul de suferință, cu gândul la cei rămași acasă, care te sună permanent în speranța unei vești bune, dar și cu ochii după medici și asistente. Și toată baza este în tine. Să te interesezi de soarta bolnavului, dar cu mare atenție, să nu superi vreun cadru medical, să dai fuga să cumperi tot ceea ce are nevoie persoana internată, chiar și pentru tratarea ei, și să-i liniștești pe cei de acasă. Expresii precum „e mai bine“ sau „Dumnezeu e mare“ fac parte din vocabularul curent, uneori poate doar pentru a mai prinde și el, aparținătorul, o fărâmă de curaj, de încredere, care să-i dea puterea să reziste în tot acest calvar. Dar nu toți reușesc...

Am încercat o astfel de experiență și, după o noapte petrecută pe holurile celui mai mare spital din Oltenia, Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova, am ajuns la concluzia că este inumană, chiar traumatizantă. Am intrat în spital la puțin timp după terminarea programului de vizită stabilit prin lege, la ora 20.00. Nu mai este agitația din timpul zilei, dar oamenii tot urcă și coboară. Se intră ușor, doar spunând că ai pe cineva internat la Terapie Intensivă. Legea îți dă dreptul în astfel de cazuri să fii alături de bolnavul din spatele ușilor pe care scrie mare „Accesul interzis persoanelor neautorizate“, dacă îți este rudă de gradul I. Nu ți se cere însă să faci dovada gradului de rudenie, dar nici nu ar fi nevoie într-un spital precum Spitalul Județean de Urgență Craiova.

Pe lângă tine trec grăbite persoane cu plăsuțe tipice farmaciilor. „Păi, se fac operații până târziu și trebuie să cumperi medicamente și înainte, și după. Altfel cum...“, ți se spune pe fugă. Vorb