Grigore Vieru stătea în capul unei mese lungi, dintr-un restaurant din centrul Chişinăului, în dreapta lui se afla Ioana Revnic, care tocmai îi luase un interviu, iar în stânga – eu, emoţionat de prietenia pe care mi-o arăta marele poet.

Era în 31 august 2008, Ziua limbii române (numită de ministrul culturii din Republica Moldova, din precauţie, „limba noastră”). Grigore Vieru (despre care nimeni nu-şi putea închipui că va muri în curând, într-un accident de maşină) era sfios-exuberant, privindu-ne pe noi, oaspeţii din România, dar şi pe ceilaţi comeseni, numeroşi, cu un entuziasm obosit, cu duioşie, cu mulţumirea că suntem împreună.

Se putea observa că – din cauza bolii lui de inimă – era foarte slăbit. Când a vrut să ridice cupa de şampanie, a trebuit să-l ajut; i-am ridicat mâna cu mâna mea. Avea ceva plutitor în mişcări, arăta ca o umbră, şi totuşi, din adâncul declinului lui fizic iradia bunătate.

Ca să îl provoc şi să îl amuz mă plângeam lui că n-am deloc succes la femei şi îi povesteam, şarjând, cum sunt ţinut la distanţă de graţioasele moldovence (pe ale căror gâturi lungi ar merita să stea cele mai scumpe coliere de aur şi diamante din lume). În cele din urmă l-am rugat să-mi dea un sfat: cum să procedez ca să cuceresc şi eu o femeie frumoasă la Chişinău.

– Alex – mi-a spus Grigore Vieru, cu o voce plină de căldură şi de... responsabilitate, iar în vasta încăpere s-a făcut imediat linişte – n-am o pregătire teoretică în domeniu, dar pot să-ţi spun cum procedez eu. Nu e complicat. Mă uit la femeia care îmi place şi încep să mă tângui: „Vai, vai, vai, sunt mic şi pricăjit, am rămas singur pe lume, mor de foame şi de sete, am ajuns la capătul puterilor şi nimeni n-are grijă de mine.” Femeia, ca orice femeie, e mânată de instinctul ei matern. Şi cum mă aude scâncind, mă şi ia la pieptul ei şi îşi scoate din sutien o ţâţă şi îmi dă să sug