În România, dezbaterea asupra legitimării nu a început încă. În afara unor volume care pot fi numărate pe degete, tema nu a preocupat.
Îmi permit să amintesc volumul Andrei Marga, Filosofia lui Habermas (Polirom, Iaşi, 2006), în care se indică paşii făcuţi de celebrul filosof spre abordarea legitimării: elaborarea unui model descriptiv al „societăţii actuale"; identificarea crizelor acesteia; profilarea „crizei de legitimare" (alături de „criza economică", de „criza de raţionalitate", de „criza de motivaţie"); tematizarea legitimării normelor şi delimitarea în raport cu Max Weber, Carl Schmitt, Johannes Winckelmann; respingerea concepţiei neopozitiviste, după care normele nu sunt capabile de adevăr; elaborarea teoriei „discursului" drept cadru al legitimării (pp. 127-130).
Mai recent, o revistă din Bucureşti (Euresis 2010) a explorat, la sugestia unui literat american, implicaţiile legitimării (legitimacy) în studiile culturale şi, în particular, literare. Preocuparea pentru lămurirea legitimării, mai ales în relaţie cu legalitatea, la care, la noi, este adesea redusă, a rămas, în pofida câtorva intervenţii, abia insulară. Se cuvine ca jurişti, sociologi, filosofi să se pronunţe de acum asupra ei.
În fapt, instituţional vorbind, ţara noastră întâmpină deja în mod acut problema legitimării. Este destul să amintesc un exemplu cât se poate de intuitiv. La alegerile parlamentare din 2008, a participat în jur de 40% din electorat. A rezultat o configuraţie politică cu un partid de ceva peste 30% din voturi, care a fost însărcinat să formeze guvernul. În loc să asistăm la o distribuţie a puterii corespunzătoare proporţiei voturilor şi, de ce nu?, reprezentativităţii în raport cu electoratul, un partid a confiscat treptat puterea (recurgând, de pildă, la adoptarea de legi prin asumarea răspunderii guvernului şi interdicţia pentru proprii parlamentari de