Primul meu comentariu politic postdecembrist a apărut în 19 ianuarie 1990, pe prima pagină a primului ziar particular din România, scos de Octav Buruiană.

Oricît ar părea de ciudat tinerilor de azi, formaţi la şcoala anticomunismului propagandistic, în presa comunistă veritabilii profesioniştii erau cunoscuţi şi chiar admiraţi de confraţi. Se întîmpla asta cu Eugen Barbu, cu Dinu Săraru, cu Ecaterina Oproiu, cu Adrian Păunescu.

Dintre foştii şefi de gazete, Dumitru Popescu şi Eugen Florescu se bucurau de faima unor profesionişti ai condeiului.

Mă număram printre cei recunoscuţi ca buni făuritori de gazetă (construisem sau reconstruisem publicaţii precum Echinox, Amfiteatru, Secvenţa, Suplimentul literar-artistic al Scînteii tineretului, Teatrul.

Aşa se explică de ce, demisionînd din fruntea revistei Teatru în urma invitaţiei venite de la noul C.C. al PCR (consiliul FSN), am primit rapid invitaţii să mă implic în presa independentă, care atunci se înfiripa.

Nu-mi amintesc de unde mă ştia Octav Buruiană.

Cum se grăbise să ceară colaborarea şi unor scriitori care o făcuseră pe dizidenţii anticomunişti (evident, din clipa în care Ceauşescu înţărcase vaca bugetară din care sugeau scriitorii noştri!), unii dintre aceştia şi-au exprimat supărarea de a fi colegi de ziar cu un compromis precum Ion Cristoiu.

Octav Buruiană n-a ţinut cont de supărarea lor. Cum colaborarea era remunerată, nici ei n-au continuat cu supărarea.

Ce ţi-e şi cu anticomuniştii ăştia!

Cînd voi avea timp, voi scrie pe larg despre afacerea care a fost pentru mulţi şmecheri anticomunismul tendenţios, un soi de bolşevism întors pe dos.

Comentariul meu din 19 ianuarie 1990 se intitula:

PCR – definitiv compromis. Un argument

Plecînd de la interviul în care Ion Gheorghe Maurer istorisise la TVR cum s-a decis, de cîţiva inşi doar, desemnarea lui