Suntem o ţară care nu produce mai nimic, în termenii produselor finite cu valoare adăugată mare. Cu câţiva ani în urmă vorbeam despre Loganuri şi telefoane Nokia. Între timp, am „scăpat” de Nokia. Şi criza mondială a făcut ca surplusul de bani Occidentali care zburau prin aer prin 2007-2008 să fie retras.
România gâfâie economic iar motoare nu avem. În acest context, asistăm de ani buni la un permanent scandal în jurul unor proiecte care ar avea darul să mai peticească buzunarul rupt al Bugetului de Stat, dar sunt blocate de temerile în privinţa consecinţelor ecologice pe care le presupun. Vorbesc, evident, despre exploatarea de aur de la Roşia Montană şi despre exploatarea gazelor de şist.
Nişte temeri justificate, aş spune. Însă, ca-n povestea lui Creangă cu drobul de sare. Pentru că nimic nu ne împiedică să negociem redevenţe mai consistente şi să stipulăm condiţii clare şi dure de protecţie a mediului pentru cei care vor să exploateze aurul sau gazele de şist. Mai mult, nimeni nu ne opreşte să direcţionăm veniturile pe care statul le-ar încasa direct către sectoare sensibile, cum ar fi educaţia, aşa cum au procedat norvegienii cu taxele percepute din exploatarea gazelor de şist. Un asemenea demers ne-ar potoli şi suspiciunea, altminteri justificată, că găştile de politicieni care se rotesc la putere nu vor sifona banii în propriile buzunare.
Pardon, ne împiedică! Ne împiedică voinţa politică. Sau, mai precis, lipsa ei. Probabil tocmai pentru că într-un asemenea cadru strict definit, n-ar avea cum să bage mâna. Şi ne mai împiedică şi activismul anti. Căruia i-aş reproşa tocmai aceată lipsă de nuanţe. Pentru că este evident cât suntem de săraci şi neputincioşi în faţa crizei. Aşadar, de banii respectivi am avea nevoie cumplită, mai ales că alte alternative nu ne-am creat şi nici nu dăm semne că am avea vreun plan naţional pe termen lung. Să spui N
