Muzica este o lege morală, ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereţii, viaţă şi veselie tuturor lucrurilor, ea este esenţa ordinii, înălţand sufletul către tot ce este bun, drept şi frumos. Mi-am permis să încep cu un citat din Platon, fiindcă frumoasele cuvinte de mai sus se regăsesc tot mai puţin în ceea ce consumăm în zilele noastre sub eticheta de „muzică“. Exact ca-n politică, şi-n acest domeniu există practic, două tabere. Una dintre ele este formată din oamenii pentru care muzica este o artă. Cealaltă este aceea care consumă pe bandă rulantă Harlem Shake-uri şi Gangnam Style-uri şi îşi trăieşte viaţa după trenduri impuse de alţii. Care devorează tot ce se lăfăie pe frecvenţe radio, programe TV sau care se aude din boxele discotecilor şugubăţ numite cluburi în zilele noastre.

În punctul în care cele două tabere se intersectează se află fericitele fiinţe umane care sunt încadrate în clasa de mijloc, cei care ştiu să discearnă între bine şi rău fără patimă, care ştiu să se energizeze cu părţile bune din ambele tabere. Departe de mine gândul de a critica una din aceste tabere. Sau oamenii care se hrănesc cu superficialitatea muzicii de tip bubble -gum. E cât se poate de uşor să arăţi cu degetul şi să nu întreprinzi nimic. Să cauţi cu ardoare vinovaţi. Să dai vina pe patroni, promoteri, muzicieni sau ziarişti. Să te plângi că urbea noastră e invadată de tembeli, că nivelul de cultură muzicală al tinerei generaţii este sub limita bunului simţ, că „în alte vremuri“ oraşul era altfel ş.a.m.d. Nimeni nu are nicio vină. O eventuală ieşire din această situaţie ar putea veni din partea feliei denumite generic „de stat“. În ţări civilizate, autorităţile au reuşit să ajute tabăra “oamenilor de bine”. Din păcate, acţiunile culturale de pe la noi, promovate de pârghiile „oficiale“ – cele câte mai există – nu fac acest lucru. Din ca