În timp ce majoritatea cadrelor didactice, în frunte cu sindicatele care le reprezintă interesele în funcţie de simpatiile şi alăturările clasei politice, se vaită de salariul şi nivelul scăzut de viaţă, realitatea din teren bate de departe bocetele de prefăcuţi ale acestora.
Ba, mai mult, ca o paranteză a manipulării acestor cadre didactice, realitatea constată că bocetele, vaietele şi greva foamei pot să urce preopinentul fără experienţă şi aparteneţă politică declarată, într-unul din fotoliile parlamentare, cazul învăţătoarei din Caracal, care are acum posibilitatea de a pune umărul la îndreptarea legislaţiei din domeniul învăţământului.
Dar nu despre aceasta vreau să discut, ci despre o realitate cotidiană din şcolile româneşti, nerecunoscută oficial la nici un nivel, dar blamată public şi pusă la zid chiar şi de profitorii acesteia. În special, în oraşele mari ale ţării încă de la începutul anului şcolar, uneori chiar şi în vacanţe, sub diferite pretexte, părinţii de elevi, asociaţi sau nu, fac pe dracu' în patru să strângă bani pentru educatori, învăţători, profesori.
Din toată bogăţia şi mai ales sărăcia lor, părinţii pun mână de la mână şi strâng fonduri pentru cadrele didactice. Dar ce nu face un părinte bun pentru copilul lui? Sacrificii, eforturi necunoscute imense, unii renunţând la multe necesităţii ale traiului zilnic pentru a da banul la şcoală. De parcă marcarea banului, cadoul, contribuţia la doamna învăţătoare, profesoară le-ar face copii mai deştepţi. Mai învăţaţi, mai educaţi!
Strânsul şpăgii, că altfel nu o poate numi atât timp cât cadrele didactice sunt plătite să-şi facă meseria, are loc în fiecare zi, iar dacă nu există un prilej, ocazie, se inventează ceva de către un părinte mai zelos sau altul sau sugerat abil de unii dascăli. Să luăm Bucureştiul de exemplu. Cine are copii şcolari ştie că bagă a
