Nu despre timpul obişnuit vreau să scriu, nu despre curgerea lui (matematică, previzibilă!), nu despre trecerea mecanică a clipelor construind, în structuri diafan spiralate, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani, decenii, veacuri şi, de ce nu, în ciuda perspectivei noastre mereu limitate, milenii şi ere. Această coordonată liniară, continuă a realităţii nu mă interesează, după cum nu mă interesează realitatea însăşi, în forma ei ternă, trivială, lipsită de conţinut.

Mă simt mult mai aproape de „Ceasurile moi” ale lui Dali, de inegala „durată” bergsoniană din Proust, de „irealitatea imediată” a lui M. Blecher, în care „timpii” seamănă cu „mişcările” obsesive ale simfoniilor lui Mahler.

De ce acest refuz al timpului „obiectiv” în favoarea celui „estetic”, a timpului filtrat prin opera de artă? Probabil fiindcă, în mod instinctiv, preferăm realităţii fruste orice formă reflectată a ei, îmbogăţită în înţelesuri de o anumită viziune artistică, aşa cum bunica lui Marcel, în „În căutarea timpului pierdut”, alegea cu grijă, ca să pregătească îndelung visata călătorie a nepotului ei la Veneţia, gravuri şi reproduceri plastice, în locul fotografiilor aflate mult mai la îndemână.

„Timpul operei” este „timpul interior” al creatorului şi, cum altcumva, al celui care pătrunde, exersat sau candid, în universul plastic, muzical sau livresc pe care destinul i-l aşază în faţă. Acolo se află, ascunse între cutele reliefului unei cronologii discontinue, „Paradisul Pierdut” al copilăriei, flash-urile dramatice ale adolescenţei şi maturităţii, melancolia crepusculară (sau nevrotică?) a apropierii bătrâneţii şi morţii.

Numai omul posedă însuşirea miraculoasă a dilatării sau contracţiei timpului. Sunt fiinţe care reuşesc să şteargă, printr-un uriaş efort al afectului şi memoriei, ceea ce le-a lezat fundamental, reînviind, ca Pasărea Phoenix, din propria cenuşă. D