Să ne trăim săptămîna, cu surîs şi înfrigurare: Steaua de acum pare mai complexă decît echipa care elimina Valencia.
Sînt prea puţinele sărbătorile pe care le-am trăit cu naivitate şi la capătul cărora am sfîrşit în amărăciune ca să nu avem vreme acum pentru o fiesta prelungită. Noi, armatorii de prejudecăţi şi pompierii sîrguincioşi din inima Polului Nord. Cînd ne vom convinge că a fost bine şi n-a fost rău, să nu fi trecut deja această săptămînă: ea, alături de speranţa deschiderii ochilor în sport pentru un procent de copii, sînt singurele avantaje care trec dincolo de joi.
Am cîştigat o săptămînă de entuziasm şi de încredere. Că s-a potrivit cu primele zile de primăvară serioasă, că e firea noastră şerpuită spre chefuri lungi şi treziri grele, nu mai contează. Dar, pentru şapte zile, ascunşi sau extrovertiţi, cei mai mulţi ne credem stăpînii lumii cînd ne aducem aminte de o singură noapte. Nu sîntem. Dar ce n-am fi dat să ne simţim aşa mai devreme şi mai des!
Victoriile mari ale Stelei în Europa îşi adjudecă un nou val de fani, aflaţi la vîrste curate. Asta enervează taţii dinamovişti, unchii rapidişti şi vecinii olteni. Dar, într-un pîlc de ani în care indiferenţa şi tehnologia şi-au amestecat rosturile, ar trebui să ne trezim: aş spune că acum doar marile performanţe pot capta copiii spre sport. Doar ele. Că Steaua e cea care a reuşit acest lucru, acum? Felicitări.
Cu artificiile în dinţi şi tobele îmbrăcate în frică, numărăm zilele pînă la retur. Tot astfel ne împărţim în gînd, cu bune şi rele, aşteptările şi credinţele.
Ce sperie: secundele în care “pierdutul” de Torres pleca cu o viteză din altă ligă, senzaţia că lui Obi Mikel nu-i iei mingea decît dacă îl enervezi suficient cît să ţi-o arunce el în cap. Felul în care se fixează în teren şi urcă apoi David Luiz. Imaginea, echivalentă cu o scrîşnire din dinţi, a întîlnirilor cu
