În paralel cu eforturile soţului de-a avea toată puterea, Lenuţa Ceauşescu şi-a parcurs propriul plan de carieră. O fostă colegă de facultate şi-a amintit-o venind la examene cu ,,Mercedesul”. A obţinut postul de director la ICECHIM după scandalului demiterii fostului director, acuzat de homosexualitate.
De la fostele ilegaliste, Lenuţa învăţase bine istoria partidului. În 1960, i s-a recunoscut şi ei vechime în partid din anul 1939. Nu mai avea complexe în faţa lor. Subalternii soţului ei, secretarul CC cu Organizatoricul, au trecut peste întreruperea activităţii de partid şi legăturile cu „provocatori” consemnate în dosarul ei de partid. A primit noi recomandări care-o lăudau pentru „vigilenţa” în respingerea legăturilor cu „trădătorii”. Şi i-au lăsat o singură întrerupere în „câmpul muncii”: 1952-1957, studenţia la Facultatea de chimie industrială a Politehnicii din Bucureşti.
Retuşuri revoluţionare
Cum încolţise în capul Lenuţei ideea cercetării, nu se ştie. Dar chimia şi fizica erau ştiinţele viitorului. Exemple bune de urmat s-ar fi găsit la Moscova, nepoata lui Lenin şi fiica lui Frunze fiind ingineri chimişti.
Ultimele retuşuri din fişa ei de cadre arătau însă că lucrase laborantă, fără întrerupere, 13 ani (1944-1957) la Institutul de Cercetări Chimice Bucureşti. Imediat după absolvire, au promovat-o cercetător. După patru ani de „cercetare”, a publicat primul articol, în 1961, în „Revista de chimie”. „Polimerizarea stereospecifică a izoprenului cu trietilaluminiu şi tetracolurură de titan” are bibliografie exclusive sovietică. E semnat: O. Solomon, E. Ceauşescu, S. Bittman, B. Hlevca, I. Florescu, E. Mihăilescu şi I. Ciută. Are trei pagini şi şapte autori! Mai târziu, va figura ca debut ştiinţific în CV-ul academicienei Elenei Ceauşescu, ea fiind menţionată coordonator. În anii 80, toată opera ştiinţifică a femeii care devenise al doi
