Nu te mişca! le cerea Opriş celor pe care-i poza. Dintre toţi, cei mai ascultători erau morţii. Rămâneau tot timpul ca-n poză. Oamenii vii erau foarte schimbători. Acu erau copii, acu îi vedeai umblând în baston. Pe urmă nu-i mai vedeai deloc. Asta ar fi vrut Opriş să pozeze, ce nu se vede. Poze cu oameni, îi zisese Loghin într-o zi, poate să facă oricine. Ar fi grozavă o fotografie cu Dumnezeu! Sau măcar una cu duhul sfânt! În noaptea de Înviere a stat Opriş peste drum de biserică, tot sperând să-l prindă pe unul dintre cei doi în poză. Tremura ca varga întrebându-se dacă Dumnezu n-o să se supere când o să-i spună: Nu te mişca! Dar n-a coborât decât o ploaie rece pe pământ. Poate că era şi niţică dumnezeire în răpăiala aceea, prin urmare, a aşezat poza ce-a ieşit deasupra patului, în camera în care dormea. A urmat o secetă mare. Să fi ştiut de poza respectivă cei ce veniseră cu avionul, poate că i-ar fi cerut-o şi-ar fi umblat cu ea toată vara pe deasupra satului.
Mai târziu, într-o altă vară, s-a pomenit, din pricina acoperişului stricat, că plouă peste ei în odaie. Opriş a crezut că picură din fotografia de pe perete. Dimineaţa, observând cât de mult îmbătrânise peste noapte, a dat vina pe ploaia căzută din senin, aşa c-a schimbat poza, punând în loc o fotografie de la nuntă. N-a picurat însă cu tinereţe, aşa cum sperase.
Vezi când trage vreunul să moară, i-a spus tot Loghin, încearcă să-i pozezi sufletul, să-l vedem şi noi cum arată!
Chiar, cum arăta sufletul?
Trebuie să fie ca fumul ce iese iarna pe coşul casei, numai că lasă în urma lui frig, nu căldură!
Sau poate ca un bănuţ de lumină, pe care omul trebuie să i-l plătescă lui Dumnezeu pentru câtă viaţă i-a dat de trăit!
Era norocos Opriş, tocmai se pregătea nevastă-sa să-şi dea sufletul. Să se fi întâmplat noaptea, poate c-ar fi izbutit să pozeze bănuţul, dar femeia lui a murit z
