Pân-acum m-am ferit să-mi mărturisesc gândurile legate de frământata poveste a celor doi. Şi nu neapărat pentru a nu cădea în plasa ciobului care râde de oala spartă, ci mai degrabă pentru că îi cunosc personal pe amândoi şi îmi sunt deopotrivă de dragi. Prigoană mi-a fost, în nenumărate rânduri, oaspete în emisiuni (şi încă unul aducător de rating şi de zâmbet pe buze!). De Adriana mă leagă nu numai o solidaritate feminină tacită, dar şi o nedisimulată simpatie pentru felul ei atât de adevărat de a fi. Pentru lipsa de inhibiţii şi de false pudori. Şi, recunosc, pentru faptul că, în zăpăcitul an prin care am trecut, la un moment dat, în mijlocul vâltorii, Adriana a fost unul dintre oamenii care mi-au ţinut partea, înţelegând mai mult decât s-au străduit alţii s-o facă...

Acum, EI sunt cei care au nevoie de susţinere şi, zău, nu ştiu către cine să mi-o îndrept, cu cine să "votez", căci, în sinea mea, aş vrea să le fie bine amândurora şi, mai cu seamă, nevinovaţilor lor prunci. Silviu, cu siguranţă, îşi iubeşte femeia. Pe Adriana n-ai cum să n-o iubeşti. De aceea a şi luat-o de nevastă de patru ori şi, pun rămăşag, ar fi luat-o şi a cincea oară. Dragostea asta a lor cu năbădăi este, până la urmă, tot un fel de iubire. Din păcate, o iubire care chinuieşte. Şi, tot din păcate, mulţi bărbaţi îşi conştientizează sentimentele abia atunci când simt că ne pierd... Adriana, la rândul său, îmi merită susţinerea. Cu siguranţă, în decizia ei se regăseşte picătura care a umplut un pahar nevăzut. Nici o femeie înţeleaptă, de mâinile căreia atârnă doi copii şi o imagine publică, nu pleacă de acasă dacă nu o împing demoni nevăzuţi. Chiar şi înhămaţi la jugul unei iubiri pe care, poate, noi, cei din afară, nu o putem înţelege.

Păţesc şi eu ceea ce, de regulă, păţesc "prietenii de familie". Când soţii se despart, cei apropiaţi se splitează: unii o ia