Zilele trecute am văzut un film documentar despre un trib din Noua Guinee. Ca multe societăţi egalitare, era condus de un şef ereditar. Omul era prietenos. I-a condus pe oamenii albi într-o colibă unde fiul său se antrena pentru un ritual ciudat. Pe perete era un leş spintecat de porc pe care îl afuma, metodic, de săptămâni întregi. Motivul? Să ştie cum să îşi mumifice tatăl, când îi va veni vremea...
Bătrânul, cum spuneam, era bine dispus. A dat ordin să fie adus propriul lui tată, pentru a fi arătat sătenilor şi vizitatorilor albi. Mumia patriarhulului era aşezată pe un scaun, într-o stare destul de suspectă, datorită umidităţii din peştera în care era depozitat. Am să îl scutesc pe cititor de detalii. Ideea era că toată lumea părea încântată. Turiştii făceau poze.
Rămân câteva întrebări. De ce unele societăţi procedează astfel? Ce ne spune ritualul mumificării despre natura puterii politice? Şi de ce regimurile socialiste au recurs mai frecvent la acest gen de conservare a liderilor?
Dar mai întâi, faptele. Lenin moare în 1924, lovit de dambla. Tovarăşii săi însă discutaseră posibilitatea îmbălsămării colegului lor încă înainte ca acesta să îşi dea obştescul sfârşit, într-o întâlnire din toamna anului 1923, la care au participat câţiva dintre cei mai importanţi membri ai Biroului Politic. Cu această ocazie, Stalin a speculat că "progresul ştiinţei" ar face posibilă conservarea la infinit a corpului liderului comunist. Doar Troţki, cu ceva întârziere, a avut unele rezerve faţă de o idee care i s-a părut suspect de apropiată de practica creştină a venerării relicvelor sfinţilor, comună în ortodoxia rusă.
Indiferent de rezervele lui Troţki sau ale soţiei lui Lenin, Nadejda Krupskaia, marele lider a fost îmbălsămat şi aşezat într-un sicriu de sticlă. După Lenin, acelaşi tratament a fost acordat lui Stalin, în 1953. Şi unei serii de lider
