„Adevărul este un mare flirt”. Franz Liszt

A fost odată… Dar nu „ca niciodată”, ci ca de obicei. A fost, aşadar, un om. Însă această stare de fapt avea să fie întreruptă atunci când omul a descoperit beneficiile civilizaţiei şi le-a întors împotriva semenilor săi. Până la un punct, metamorfoza omului s-a numit evoluţie. Adică omul a început să asimileze, să înveţe, să descopere. Apoi, treptat, lucrurile au luat o întorsătură nouă, urâcioasă şi distructivă. Omul nostru a uitat să scrie, să citească şi chiar să vorbească. El a înlocuit toate acestea cu fluieratul, mârâitul, ciupitul de părţile dorsale a reprezentantelor sexului opus şi nu în ultimul rând…claxonatul. Cum bine zicea solistul trupei TAXI , „Trag un claxon când trec pe lângă ea / Măcar atât să fac dacă nu pot altceva”. Aşadar, claxonatul fără sens poate fi un adevărat şi complex simbol al „elitei” masculine: când nu poţi să vorbeşti, să gândeşti, să exprimi, să te mişti, şi probabil că numărul „neputinţelor” nu se opreşte aici, poţi totuşi să te faci remarcat cu un prelung, sumbru şi sfredelitor claxonat. Dacă apeşi de multe ori pe claxon, scurt şi îndesat, poţi compune un adevărat tril pe care să îl dedici de sub balcon iubitei care întârzie. Evident, ea nu va fi singura beneficiară a trilului, însă asta nu ar trebui să-ţi frângă elanul, ci dimpotrivă.

Primăvara nu răsar doar ghioceii, ci şi tot felul de intenţii, unele mai puţin ortodoxe decât altele. Oamenii se dezmorţesc gradual, dar această dezmorţeală nu ajunge, din păcate, tot timpul până la vârf. După ce şi-au făcut încălzirea cu ziua sfântului Valentin şi cu Dragobetele, vânătorii se înarmează cu alice şi pornesc în căutarea „căprioarelor”, aşa cum ne sugerează un tânăr şi talentat muzician autointitulat CRBL. Scurt, la obiect, fără prea multe litere, aşa cum îi şade bine românului modern. Iarna şi bunul simţ au fost adevărate corse