La nivelul unui judeţ ca Iaşul, puternic asimetrizat între marele oraş şi ceilalţi, în care încă mai bine de jumătate din populaţie continuă să fie trăitoare în lumea „mirifică“ a satului, în mod firesc, accentul pe dezvoltare durabilă ar trebui să fie precumpănitor axat pe mediul rural, pentru diminuarea decalajelor pre-existente. Evident, procesul trebuie gândit pe fundalul unei strategii coerente şi articulate, integrate, plecând de la o inventariere sau diagnosticare sinceră a problemelor existente la nivelul fiecărei localităţi, pentru a stabili o oarecare prioritizare tactică, obligatorie la vremuri de austeritate. Mai pe înţelesul comun, nu este firesc ca o Primărie să considere că are nevoie de drumuri care nu duc nicăieri, dincolo de arealul administrativ, iar entitatea vecină să aprecieze drept prioritară alimentarea cu apă şi canalizarea, care similar, vin şi se duc nicăieri. Nu mi-am propus să fiu o Casandră, dar ştiu din alte experienţe că, la un anume moment, să spunem prin 2004, judeţul nu avea un astfel de inventar şi, implicit, nici o astfel de strategie integrată a proiectelor de dezvoltare. Drept pentru care, un investitor de bună credinţă, care înfiinţase o fermă modernă de creştere a porcilor într-o comună, devenind astfel principal contributor la bugetul local, a descoperit că, la nivel de utilităţi, nu prea are de nici unele, în principal drumuri necesare transportului la şi de la capacitatea sa agro-industrială; un alt investitor, care şi-a construit un complex modern de sere, cu irigare prin picurare, de mare randament şi eficienţă, s-a trezit că este privat de sursa de alimentare cu apă, după ce Primăria comunei în cauză a concesionat iazurile din vecinătate, tocmai cele din cauza cărora întreprinzătorul preferase locaţia respectivă şi nu alta; un alt exemplu de necorelare, pleacă de la suprapoducţia de fructe dintr-o zonă a judeţului din ve