Nu sunt specialist în politică externă, îmi scapă multe subtilităţi ale jocurilor internaţionale. Ştiu însă cu precizie un lucru: că nu există predestinare istorică. Istoria o fac oamenii. Tocmai de aceea, evenimentele petrecute săptămâna trecută în Moldova îngrijorează orice om pentru care Europa reprezintă o aspiraţie. Sursa: EVZ
Mă gândesc acum la Moldova nu ca la o, cândva, potenţială parteneră în procesul de unire a românilor într-un singur stat. Văd în republica de dincolo de Prut o entitate din ce în ce mai imprevizibilă, unde orice experiment ideologic straniu tinde să devină posibil. Să te afli la doi paşi de covorul roşu care duce la Bruxelles — adică la bunăstare —, iar tu să preferi drapelul însângerat al foametei garantate şi subdezvoltării e, oricum am privi lucrurile, aberant.
Aş înţelege nostalgia după comunism dacă Moldova, asemeni României, n-ar fi cunoscut direct „binefacerile” ciumei bolşevice. Moldovenii n-au scuza politologilor occidentali care, în prostia/ticăloşia lor, pot pretinde că iluminata dogmă „n-a fost bine aplicată”, şi că ar fi cazul să i se mai dea o şansă. Moldovenii, ca şi românii, au fost serviţi din abundenţă cu bucatele colhoznicilor îndoctrinaţi cu Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Se pare că nu s-au săturat.
Culmea e că ei sunt asistaţi în demersul lor sinucigaş de Comisia de la Veneţia, care în omniscienţa ei a decis — în cadrul unei sesiuni plenare — că legea adoptată în iulie 2012 de către Parlamentul Moldovei privind interzicerea simbolurilor comuniste „vine în contradicţie cu drepturile omului şi libertatea de exprimare.” Mai mult, e dată ca sigură pierderea unui eventual proces pe această temă la CEDO. Nu sunt suficient de informat ca să fac o paralelă argumentată cu interzicerea semnelor fasciste ori naziste — deşi oameni mai competenţi decât mine o fac, aducând probe zdrobitoare. Constat doar că o molimă i
