De sute de ani, poate chiar mai mult, Maramureşul, partea de nord a României, ne lasă să îi exploatăm bogăţiile, de la aur şi argint, la cupru şi plumb. De fapt, cam toate metalele neferoase, fie rare, fie nerare, se află, încă, în subsolul din nord.

Cele mai exploatate minereuri au fost cele de aur şi argint. De pe aceste meleaguri a plecat aur pentru coroane de împăraţi, regi, prinţi şi prinţese. De aici, Banca Naţională a României şi completat rezervele. Zeci, sute de ani, Maramureşul „a cotizat” la bunăstarea multora, chiar şi a statului, indiferent de formă de organizare.

Acum se vorbeşte de minerit la trecut. Se spune că rezervele, filoanele de metale preţioase au secat, nu mai sunt rentabile.

Mineritul maramureşean a fost închis într-un proces mai amplu de neantizare a industriei româneşti. Chiar dacă pare a fi teoria conspiraţiei, realitatea bate orice teorie. Minele sunt închise, combinatele sunt închise, nimeni nu poate spune cu certitudine cât şi unde mai este aur. Evident că aceste lucruri sunt apanajul câtorva persoane. Un posibil subiect viitor.

Ce a rămas în urmă, este greu de descris. Potopul este copil mic…Orice activitate economică produce deşeuri, gunoi, resturi. Pe măsură ce industria a evoluat, paradoxal, cantitatea de resturi nefolositoare s-a mărit. Cel puţin aşa este în minerit.

Minele au dat minereu cu metale preţioase şi alte metale. Acesta a fost prelucrat în Flotaţiile de mină, iar ce a rezultat, pasta cu metale a fost rafinată în combinat. La un capăt al combinatului lingourile de aur şi argint se încolonau frumos spre vânzare, tezaurizare, încoronare sau alte activităţi.

Aceste multiple prelucrări au generat steril, care a fost depus în iazuri de decantare. Iazurile sunt un fel de găleţi în care se pune ce este nefolositor. E drept că ele se întind pe zeci de hectare şi au nevoie de proiectare precum şi