De aproximativ două luni povestea semnalizării rutiere plătită pe bani publici în Timişoara a „explodat” ca subiect de presă. Cum se întâmplă de obicei, deşi, în ultimii ani, puţini sunt cei care au tras semnale de alarmă asupra anomaliilor legate de acest subiect – avertizările şi interpelările venind de regulă din grupul consilierilor locali P.D.-L., acum subiectul este preluat şi valorificat de aproape toate partidele, inclusiv de reprezentanţii puterii din administraţia locală, deşi contractul respectiv a continuat să se deruleze bine-mersi şi în a doua jumătate a anului trecut, ba chiar, potrivit unor voci din Consiliul Local Timişoara, facturile trimise Primăriei şi-au crescut substanţial valoarea.

Poate elementul cel mai spectaculos legat de acest subiect este faptul că respectivul contract, „denunţat” acum de majoritatea reprezentanţilor din administraţie a fost semnat în anul 2001, adică în urmă cu 12 ani. În tot acest timp puţine voci au remarcat faptul că nu e normal, ca principiu, ca orice administraţie locală, să semneze contracte pe trei cincinale pentru anumite servicii publice, măcar de dragul păstrării aparenţei unui mediu concurenţial în ceea ce priveşte atribuirea acestor contracte. Să te angrenezi ca administraţie locală într-un contract pe 14 ani e ca şi cum ai avea încredere deplină şi oarbă în partenerul contractual, fiind dispus să lucrezi cu el, cu bune şi rele, indiferent de ce se întâmplă. Mai ales că, potrivit conducerii Primăriei, condiţiile rezilierii respectivului contract sunt foarte dificile, deci, practic, după cum susţine Executivul instituţiei, municipalitatea s-a angrenat într-un parteneriat pe termen foarte lung, fără alternative reale.

Este evident, că, în general, într-o asemenea relaţie contractuală, apariţia unor anomalii este doar o chestiune de timp. Ar fi extraordinar nu să apară, ci să nu apară. Cu toate