Maramureşul nu este doar Ţara bisericilor de lemn şi a porţilor sculptate cu migală. Maramureşul nu mai este decât în parte ţinutul în care oamenii poartă frumoase costume populare de sărbători. Maramureşul este un tărâm al esenţelor, în care fibra intimă a existenţei se relevă plenar ca într-o rezervaţie de străvechi, în ciuda presiunilor modernităţii.

Se găseşte undeva în lume o oază ce găzduieşte un format de trecut comun tuturor oamenilor de pe pământ? Dacă da, niciunde mai excelent şi mai elocvent decât în Maramureş. Aici, locurile şi oamenii formează un Colţ de Rai, nu prin bogăţii nemaivăzute sau prin opulenţă, ci prin icoane. Nu doar prin pitoresc, ci prin provocarea de a privi acest univers cu gândul spre sinele privitului şi chiar dincolo de sine.

Starea de Rai nu e certificată de dovezi nobiliare, deşi există şi din acestea, mult mai multe decât oriunde pe faţa pământului românesc, ci de către cei ce vin să-l admire şi să inspire „aerul” lui, să inspire şi să se inspire din „graţiile” lui. Ca astfel, vizitatorul, privitorul, admiratorul să-şi stâmpere şi ochiul, şi mintea, şi spiritul scormonitor, şi sufletul greu de ostoit în zilele acestea atât de înstrăinătoare şi împovărătoare pentru suflete. Să-şi întâlnească aici sădită în peisaj, sau înzidită în case, încrustată în porţi şi împietrită în feţe luminoase Firea cea profundă ce nu izvorăşte de la sine, ci vine greu, ca durerile naşterii, doar la contactul cu alte adevărate profunzimi. Aici e bogat Maramureşul nostru!

Maramureşul – această lume care stă acum în cumpănă. Stă şi priveşte cum clocoteşte zona de uitare şi-nstrăinare. Căci acest ţinut n-a fost niciodată alipit undeva, ci el a lipit alte fragmente de „ţări”. A descălecat, organizat şi civilizat Moldova cea Mare, care în timp, peste Pruturi şi Nistruri e cât o ţară cu adevărat mare. Din Maramureş scoborâm cu toţii – se zice