Evident, Iaşul a ajuns din nou pe prima pagină, în prime-time, forţând celebritatea printr-o altă noutate naţională, respectiv furtul unor statui din parcul Copou. Sigur că ne-am putea gândi că, fiind oraşul atât de spiritualizat şi de cultural, câţiva ieşeni mai egoişti s-au dovedit atât de pasionali încât n-au mai rezistat ca de busturile respectivelor personalităţi să se bucure tot ambientul prin care se plimbă toţi cei îndrăgostiţi, şi de natură. La fel de bine, însă, ne putem gândi că spiritul întreprinzătorilor autohtoni a intuit o fereastră de oportunitate, asimilând respectivele statui cu obişnuitele capace de canal sau şine de cale ferate, care sunt furate sistematic – până la a deveni o cutumă. Ne-a putea întreba, desigur, deşi nu o facem, cam cu ce alte activităţi era sau este ocupată Poliţia locală, de proximitate, dacă până şi statuile din parcuri se fură ca-n codru sau, mai corect, ca în Copou?! Probabil că echipajele care ar fi trebuit să patruleze în zonă au avut urgenţe în cu totul alte părţi – am putea spune că-şi manifestau constant vigilenţa păstrând liniştea publică pe strada unde e vila primarului. Am pune însă pariu că, chiar dacă camerele de supraveghere ar fi fost amplasate în vecinătatea statuilor furate, ca un făcut, tot n-ar fi funcţionat, ca de obicei când ar fi utilă o înregistrare. Cam cum s-a întâmplat şi cu accidentul de tramvai de la Fundaţie. Iaşul are însă o problemă constantă, dar existenţială cu statuile sale. Să ne amintim cât de aproape am fost de un diferend diplomatic cu Federaţia Rusă, când oficialii moştenitori ai URSS au solicitat să le fie predată statuia ostaşului sovietic, amplasată iniţial tot în Copou, dar doborâtă, nedrept din punctul de vedere a celor care ştiu ce înseamnă cultul eroilor căzuţi în război, indiferent de naţionalitate. Primarul de atunci al Iaşului a dat doar un răspuns evaziv, din care ruşii n-au put