Bun așa. În urmă cu o săptămână recordul la Harlem Shake doborât în Piața Unirii din Cluj a bătut la televizor și, în general, în mass-media, protestul de la Bârlad împotriva fracturării hidraulice a gazelor de șist, care a scos în stradă 8.000 de oameni. La sfârșitul săptămânii trecute, 2.000 de localnici din Reghin au protestat împotriva deschiderii unei fabrici de clei (și a formaldehidei care vine ”la pachet” cu locurile de muncă). Am văzut o știre la ProTV. Și cam atât. În schimb, presa ne-a asaltat cu lacrimile Luminiței Anghel după ce a pierdut selecția pentru Eurovision și cu trilurilurile învingătorului, Cezar Ouatu (să mă ierte fanii lui, dar am făcut efortul să ascult piesa și zău de înțeleg ceva – e pur și simplu un non-sens pe note înalte și atât). Oricum, e lucru de mirare câte pasiuni mai poate stârni concursul ăsta, după ani la rând în care românii au avut ocazia să se dumirească ce e cu Eurovisionul – o competiție în care contează mai mult câte țări prietene ai, nu piesa în sine, și care crează vedete al căror unic talent e acela de a și-l irosi degeaba.

Și, până la urmă n-ar fi niciun bai că Eurovision-ul se bucură de o asemenea vizibilitate mediatică dacă, în același timp, presa s-ar ocupa măcar în egală măsură și de celelalte subiecte. Cele care îi înfurie cu adevărat pe români și-i scot în stradă. Însă mass-media mainstream se încăpățânează cu vârf și îndesat să ocolească știrile din această categorie. Mai bine cântă și ea (la modul cel mai propriu). Până la urmă, prezența lui Robert Turcescu și a trupei Casa Presei la selecția pentru Eurovision are o simbolistică aparte. Practic, ilustrează abandonarea meseriei. Depunerea armelor. Când singurul lucru cu care se mai pot lăuda unii jurnaliștii sunt competițiile muzicale la care participă e jale. Și nu e nevoie de un Mircea Badea care să scoată asta în evidență. Deși, trebuie să recunoașt