Zi de redacţie, de făcut un ziar mai bun, după cum ne îndeamnă Dan Pârcălab din biroul lui de nefumător, de ceva vreme. În sfârşit am cu cine schimba impresii despre aerul curat. Când este, restul GAZETEI încă fumează, dar încet, încet…La un moment dat îmi sună telefonul, fata mea Oana cea hărnicuţă îmi dădea apeluri nervoase.
Am simţit de pe soneria telefonului, bătrânului meu telefon. Mi-am lăsat textele minunate şi am răspuns. Fata mea era furioasă, nervoasă, la o tonalitate ridicată, oarecum neobişnuit, a început să îmi spună de nenorociţii care strică tot. Şi îi făcu pe nenorociţi în toate felurile în care un intelectual blând, aşa cum este Oana, îi poate face. Nici nu am înţeles din prima, apoi m-am prins. Se uita pe geamul apartamentului nostru cu vedere spre o zonă în care este amenajat un loc de joacă pentru copii. Locul a fost împrejmuit cu gard de lemn. Arată bine şi este sigur şi pentru părinţii care vin cu prunci. Era mânioasă că acel gard de lemn a fost din nou distrus de derbedeii cartierului, probabil. Nu cu mult timp în urmă au fost înlocuite leţurile lipsă din gard. Cineva vine şi le rupe. Nu pare a fi ceva legat de cei care fac foc, sunt rupte cele de la stradă, doar, pe lateralele locului de joacă nu lipsesc părţi de gard. Am încercat să-i înţeleg pe nesimţiţi. Din păcate, nu am găsit nici un răspuns. Rămâi interzis. La fel se întâmplă cu băncile. Periodic, cineva vine şi rupe din bănci, la fel, pe mijloc şi din motive necunoscute. Nici nu le iau, deci nu au nevoie pentru foc.
Oare chiar aşa de răi am ajuns? Atâta bucurie este cu aceste bănci, mai ales pentru cei mai în vârstă, la fel pentru pruncii care se pot zbengui mai lejer, mai sigur.
M-a amuzat, într-un fel, furia fiicei mele. Dacă ea, care are o misie frumoasă, fiind profesor, adică un om calm, echilibrat, etc. a izbucnit, înseamnă că lucrurile sunt chiar