Proprietatea de stat este în România principalul canal de distrugere de valoare şi de utilizare ineficientă a capitalului. Sectorul public este totodată şi marele absorbant de forţă de muncă slab calificată, clientelară, delicat spus „comodă“, în multe locuri inutilă şi supraremunerată.
La distanţă de doar câteva zile, Statistica a publicat doi indicatori care, luaţi separat, pot da impresia înşelătoare că România o duce bine: creştere economică marginală, dar pozitivă, de 0,3% anul trecut şi o uşoară reducere a şomajului până la 6,6%. Fiecare dintre cei doi indicatori luaţi individual dau semnale pozitive referitoare la performanţa economică şi au fost exploataţi politic intens de coaliţia guvernamentală drept cele mai recente dovezi că ţara e pe mâini bune.
Din nefericire însă - aşa cum se întâmplă de multe ori în complicata analiză economică - deşi, luate separat, cele două numere sunt aparent bune, dacă le analizăm unul în contextul celuilalt rezultatul devine îngrijorător. În esenţă, o creştere economică anemică, subunitară arată mai degrabă stagnare, având în vedere că 0,3% este mai puţin de un sfert din creşterea de care am avea nevoie doar să ne acoperim dobânzile la datoria publică. Mai mult, corelată cu reducerea şomajului, această creştere anorexică demonstreaza limpede că atât capitalurile României, cât şi forţa de muncă sunt captive în sectoare cu productivitate redusă, fără capacitate de a genera valoare economică robustă.
Odată depăşită surpriza unei prime lecturi, concluzia de mai sus capătă consistenţă şi prin corelarea cu alte evidenţe economice şi statistice. Faptul că după aproape un sfert de veac de capitalism, jumătate din economia românească e încă de stat şi că sub 14% din angajaţi lucrează la privat nu avea cum să nu afecteze în rău potenţialul de creştere economică; proprietatea de stat este în România prin
