În ultima vreme, un subiect care atrage tot mai mult atenţia este demitizarea istoriei. Istoria este o ştiinţă despre faptele umanităţii, despre trecutul acesteia, prin care înţelegem prezentul şi putem întrezări viitorul. Cui foloseşte „demitizarea”? Nici măcar nefericiţilor ei iniţiatori.
Ca orice creaţie umană, istoria nu e perfectă, ea operează cu elemente create de oameni, prin care descrie fapte create tot de ei. Cu cât înaintăm în timp, cu atât informaţia scade în intensitate, iar acolo unde există, izvoarele poartă amprenta celor care le-au creat.
Istoria înseamnă a prezenta obiectiv ceea ce subiectivitatea omului a creat, dar mai ales, ceea ce a supravieţuit până în zilele noastre.
Istoria s-a născut din legendă, atunci când un învăţat ca Herodot a avut curajul să depăşească limitele epocii. Chiar dacă a fost blamat încă din Antichitatea clasică, nimeni nu l-a acuzat de „mitizare” şi nimeni nu l-a „demitizat”.
Fiecare istoric a venit cu viziunea lui, de la Tucidide, până la cei contemporani. Faptul ca unele personalităţi au captat atenţia contemporanilor si au devenit personaje de legenda, este exemplul cel mai grăitor al veşniciei lor.
Atunci când a fost incendiat Templul Artemisei din Efes, vinovatul a fost întrebat de ce a făcut acea crimă, iar răspunsul a fost şocant: A vrut sa rămână in istorie!
Deşi s-a ordonat „uitarea” numelui făptuitorului, fiind pedepsiţi drastic cei ce l-ar fi pronunţat, numele lui a ajuns până la noi, mai ales că acel nefericit şi-a dus la îndeplinire infamia exact în noaptea naşterii lui Alexandru Macedon!
De ce se vrea atunci „demitizarea” istoriei? Credeţi că se vor grăbi românii în numele adevărului istoric să dărâme statuile lui Ştefan cel Mare sau pe ale lui Mihai Viteazul? - ca să citez numai două exemple de „victime” ale „demitizării”? Credeţi că dacă ne batem joc d
